joi, 1 decembrie 2011

O ZI NAŢIONALĂ

De câteva zile încoace suflă un vânt patriotard prin toate televiziunile, care parcă se întrec să îşi umfle pieptul de "mândria de a fi român". "Sau patagonez..." ar fi spus Noica, sau Petre Ţuţea... Se iau tot felul de mini-interviuri, se arborează zâmbete la comandă şi parcă totul e de mucava. Inclusiv acest entuziasm afişat, forţat, politizat, abrutizat, abuzat şi epuizat... De ce ar trebui să fim "mândri" de ceva la care nu am contribuit cu nimic? "Sunt mândru că sunt român" - e ca şi cum aş spune că "sunt mândru că m-am născut dintr-o femeie şi un bărbat care, întâmplător, sunt mama şi tatăl meu". Sau "sunt mândru că soarele răsare la ora 6.23." Oare căprioarele jurnalistice germane sau britanice aleargă disperate prin fauna lor umană - nici pe departe la fel de pestriţă ca a noastră, întrebând jucăuş şi manipulator: "De ce sunteţi mândru că sunteţi german/britanic/ sau orice altceva?" În momentele acestea mă cuprinde o tristeţe ciudată. Afişarea asta de convenienţă a unor sentimente care - la cei mai mulţi dintre cei care ne zâmbesc cu o voinţă demnă de o cauză mai bună - vor fi puse la loc, în raftul cu amintiri, peste exact 24 de ore are exact efectul contrar celui scontat: o mare lehamite şi suspiciunea că asistăm la o revenire în forţă a Cântării României - oricum, oricât, doar rima să se potrivească. Discutam, acum ceva vreme, despre ceea ce românul presupune că ar trebui să fie patriotismul. În general, ceva de suprafaţă, ca o haină de gală pe care o pui o dată sau de două ori pe an, păstrând-o apoi la naftalină, ca să nu se umple de molii. Suntem un popor pentru care forma are mai multă valoare decât substanţa. Care adesea nici nu ştie că substanţa există. Care caută satisfacţii facile, lipsite de perspectivă şi de profunzime. Care, de obicei, imită ceea ce s-a dovedit a fi valabil pentru alţii. Totul, pe un soclu gol pe dinăuntru, acolo unde ar trebui să fie şi tradiţie, şi respect de sine (ca popor) şi ceea ce poartă numele cam filosofic de "identitate". Identitate... sunt popoare care s-au născut abia după ce identitatea lor profundă a devenit o realitate. Noi încă mai căutăm, printre vorbe mari, ceva care să ne definească şi care să nu ne supere orgoliul. Ne agăţăm de variante convenabile: religia (doar "am fost creştini - neapărat ortodocşi!!! - înainte de a fi români", nu?); Dragobetele - limitat geografic şi uitat de multe sute de ani, dar supus reanimării din spirit de frondă; Oina - sportul naţional pe care nu îl joacă aproape nimeni (dar care seamănă dubios de mult cu baseball-ul); plus o serie de vorbe care ne rotunjesc gura - altfel prea spurcată de înjurăturile pentru care imaginaţia românului nu are limite... Să vorbim de onoare? De respectul faţă de lucrul bine făcut? Faţă de ceilalţi - oricât de diferiţi ar fi de tine? Să vorbim de solidaritate? De toleranţă? De PATRIOTISM? Singura constantă care îmi vine în minte acum este pasiunea pentru licoarea aurie sau roşiatică, sorbită cu patimă din cană, pahar sau sticle (pardon - pet-uri!), licoarea ce l-a forţat, zice-se, pe Burebista să distrugă podgoriile de odinioară, pentru că dacul de atunci, ca şi românul de azi uita de toate şi se lăsa pradă lenei şi se pierdea în visele trezite de aburii vinului tare... Lenea asta ne-a ajutat să trecem prin istorie aproape pe neobservate... şi aproape neobservaţi. Să fim mândri de noi, deci, dragi români, mai ales azi, de Ziua Naţională, tolăniţi într-un colţ prăfuit al prezentului care nu diferă cu nimic de trecut şi, poate, nu diferă deloc nici de ceea ce va veni. Atemporali şi trişti în automulţumirea noastră, uimiţi că nu suntem băgaţi în seamă şi arţăgoşi cu oricine încearcă să ne trezească din ale noastre. La Mulţi Ani, România!

luni, 16 mai 2011

Sa incerc si asa...

... adica sa includ reclame in acest blog. Pana una-alta, incerc cu e-Mag, de unde am tot cumparat diferite lucruri. Ultimul - un storcator de fructe si legume pe care il astept acasa maine.
Gata, sa vad daca functioneaza!

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Sărbători, credinţă şi religie

Mai sunt câteva ore până când întreaga lume creştină va sărbători Paştele, cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. În acest an fast, nu se mai fac diferenţe între confesiuni şi lucrurile decurg firesc, aşa cum trebuie să se fi întâmplat şi acum mai bine de 2000 de ani - când, în vremea Pesach-ului evreiesc, s-au petrecut acele evenimente care aveau sa marcheze mai târziu viaţa a milioane de oameni.
Nu pun în discuţie problema adevărului, faţă în faţă cu legenda. La urma urmelor, aşa cum chiar şi cei care nu mai cred în Moş Crăciun se pot implica în poveste pentru câteva zile, transfigurându-se şi bucurându-se de comuniunea cu ceilalţi, la fel poate face şi liber cugetătorul zilelor noastre în vremea sărbătorilor de Paşti, dăruindu-şi pentru câteva clipe bucurie şi înţelegând că, de cele mai multe ori, bucuria şi împlinirea se nasc din durere.

Televiziunile noastre abundă, de câteva zile, în emisiuni dedicate acestei sărbători; feţe bisericeşti, politicieni şi jurnalişti deopotrivă despică firul în patru, parcă aflaţi în căutarea adevărului absolut. Părerile sunt diferite - ca şi cum ar fi vorba de mai multe feţe (!) ale aceleiaşi monede - sau ca şi cum trăirile personale ar putea fi înlocuite, în stil modern, cu cuvinte bombastice şi pline de dramatism, cam aşa cum e şi lumea noastră de acum.

Am auzit chiar, din gura unei feţe bisericeşti, o părere care m-a surprins - nu prin eroarea ei, ci pur şi simplu prin efectul ei manipulator: "biserica nu a inventat Învierea, biserica a fost martoră la ea".
Sublinierea îmi aparţine. Oare cui se adresa călugărul respectiv? Oare despre ce "biserică" era vorba - când povestea biblică spune că primii apostoli, împreună cu Isus Christos, au rămas evrei până în ultima clipă a vieţii, fără să se dezică de IDENTITATEA lor şi de apartenenţa la o religie pe care doreau doar să o îmbunătăţească, să o aducă mai aproape de oameni?

Confuzii de acest fel sunt multe şi apar mereu într-o vreme în care biserica creştină însăşi - şi poate mai ales Ortodoxismul - este în căutarea unei identităţi. Care este profilul credinciosului român? Ce anume trebuie să ştie el - şi ce îi dezvăluie biserica?
Creştinismul a apărut, mai ales, ca o religie a speranţei pentru cei săraci, lipsiţi de speranţe şi de cunoaştere. Prea puţini erau cei care, acum 2000 de ani, ştiau să scrie şi să citească - situaţie perpetuată apoi până în Evul Mediu târziu, când tradiţia şcolilor greceşti din antichitatea precreştină a fost reluată de mănăstirile europene.
Oamenii săraci şi lipsiţi de educaţie aveau nevoie de o SPERANŢĂ. Şi cum speranţa nu prea avea cum să se împlinească în lumea reală, ea s-a născut dintr-un vis, în credinţa pentru o lume viitoare, mai bună şi mai dreaptă. Un dar minunat, care a fost purtat prin secole, chiar dacă numărul celor care aveau acces la carte şi învăţătură a crescut din ce în ce mai mult.
Creştinismul a dat multor popoare o IDENTITATE. Pe credinciosul simplu şi sicer, certurile dintre preoţii aparţinând diferitelor confesiuni creştine îl nedumeresc şi îl încurcă - dar el a învăţat, în timp, că "ceilalţi greşesc" şi că "doar el respectă dogma corectă".
Un mod simplu de a perpetua dezbinarea, neîncrederea şi ura.
De ce?

Portretul credinciosului ortodox român - majoritar - variază în funcţie de multe elemente. De la celebrul dicton "poporul român a fost creştin înainte de a fi român" până la superstiţiile (adesea locale) respectate obsesiv la sat, dar mai mult declarativ (şi mediatic) la oraş şi goana după mâncare şi băutură, totul converge către o confuzie generală care are prea puţin legătură cu credinţa sau tradiţia. La televizor se vorbeşte despre cât cumpără românii, despre consumul de miel şi bere sau vin pe cap de locuitor, se fac chiar statistici comparative cu alte naţii şi se numără turiştii de la mare şi de la munte. Preoţii se laudă cu numărul mare de credincioşi veniţi la slujbă, în bisericile care cresc mereu ca număr, în vreme ce numărul şcolilor şi al spitalelor este tot mai mic.

După mine, credincioşii români ar trebui împărţiţi cel puţin în trei categorii.

Mai întâi, sunt credincioşii vârstnici, săraci şi cu o educaţie precară (de cele mai multe ori NU din vina lor). Ei merg la biserică "pentru că aşa se face", se roagă sincer şi speră în lumea mai bună care va veni. Într-o Românie cu o populaţie care îmbătrâneşte rapid, numărul lor este în creştere. Pregătirea lor spirituală se reduce la post (adesea cu riscul distrugerii sănătăţii) şi la credinţa că vor "birui moartea" aflată tot mai aproape. Îşi mărturisesc păcatele deşi termenul este neclar, diferit pentru fiecare - de la mâncarea "de dulce" la cearta cu vecinul de peste gard. Lumea lor, din păcate, este strâmtă, pentru că nu au posibilitatea să vadă zarea. Pentru ei, credinţa este egală cu biserica, iar preotul este Dumnezeu pe pământ. Primesc cu bucurie pachetul de pomană, convinşi că a fost adus de Isus.

A doua categorie este aceea a oamenilor educaţi, de vârstă medie, pentru care credinţa reprezintă o stare de spirit. Ei întreabă, citesc, judecă şi gândesc. Adesea, relaţia lor cu divinitatea se consuma direct, în intimitate, nu neapărat prin intermedierea unui preot. Acceptă unele superstitii - conştient, ca parte a unei tradiţii care reprezintă propria lor identitate - dar le resping pe cele născute din exagerări. Ei ştiu că există liberul arbitru şi ştiu că au dreptul să aleagă. Implicarea în procesiunile sacre vine din dorinţa de comuniune, dar este lipsită de bigotismul supus şi înfricoşat al fundamentalistului inflexibil. Ei se duc la biserică pentru că aşa simt şi sunt adesea loviţi în propria imagine despre religie, atunci când, veniţi la biserică pentru a respecta tradiţia spoveedaniei, sunt alungaţi de un preot care le spune că nu aparţin de "biserica lui". Am vazut un astfel de caz cu ochii mei - şi nu încetează să mă uimească această atitudine rigidă. Preotul respectiv îi certa în cuvinte dure pe cei intraţi întâmplător în acea biserică - poate veneau de la muncă, poate simţiseră chiar în acel moment imboldul de a pătrunde în spaţiul sacru - spunându-le că nu au ce căuta acolo, că trebuie să aibă un duhovnic permanent, că numai la acela au voie să meargă - şi, mai ales, că "el nu are de gând să le dea binecuvântarea"...

A treia categorie este cel mai greu de definit. De ea aparţin, mai ales, politicienii deveniţi brusc credincioşi din ateii comunişti de odinioară. Cei care îşi fac cruci mari şi se aşează în primele rânduri în biserici, mai ales pentru că sunt căutaţi, cu ardoare, de camerele de televiziune. Lor li se adaugă "vedetele" zilei, starletele care, pentru scurtă vreme, lasă la o parte cuvintele murdare şi mişcările lascive din trupurile bine dotate cu silicon - expuse vederii şi chemând la plăceri deloc interzise, prin îmbrăcămintea sumară - totul pentru a-şi arăta pasiunea pentru post, rugăciune şi biserică. Sunt cei care fac din aşa-zisa credinţă un spectacol. Cu atitudini studiate, mimează credinţa şi fac audienţă. Vor fi şi ele, vedetele, prezente la biserică, pentru ca mai apoi să se retragă prin cluburi şi restaurante, să îşi umfle burţile şi să revină la ţinutele obişnuite şi depreinderile de fiecare zi, mulţumite că "s-au purificat" şi că li s-au iertat păcatele.

Credinţa este înţeleasă diferit de fiecare dintre aceste persoane. Regretabil este că, în lumea modernă, credinţa nu reuşeşte să ne mai apropie. Fiinţa umană este, în continuare, în căutarea mântuirii. Dogma nu ne mai sperie - ci doar ne face să ne punem întrebări. Un lucru este cert - am pierdut, în timp, legătura cu NATURA din care ne naştem, pe care nu o mai recunoaştem drept izvor al vieţii şi sens al creşterii. Creştinismul promite viaţa veşnică pentru oameni - dar nu şi pentru natura care ne înconjoară. Sau, poate, renaşterea ei este subînţeleasă?

vineri, 8 aprilie 2011

Concursuri... concursuri...

Omul este născut pentru competiţie. În joacă sau în serios, ne implicăm tot timpul în acţiuni care ne pun în faţa unor provocări prin care ne măsurăm forţele cu noi înşine sau cu ceilalţi.
Un site de socializare serios nu putea să rămână indiferent la această şansă. Pe Facebook, în ultimele săptămâni, concursurile au apărut unul după celălalt. Site-uri de turism, televiziuni, organizaţii pun la bătaie premii interesante, încercând să ne atragă atentia si chiar, în unele cazuri notabile, să ne convingă să ne implicăm în activităţi generoase.
Site-ul Festivalului Enescu şi UNICEF fac parte dintre acestea din urmă si sunt de apreciat. În primul caz, "miza" este cultura - mai precis, dragostea faţă de muzică. În al doilea, UNICEF fiind o organizaţie implicată direct în protejarea şi ajutorarea copiilor, concursul său a avut drept temă atragerea copiilor spre şcoală, spre cunoaştere.
Aşa că m-am înscris şi eu la ambele concursuri. La primul, pentru că muzica este una dintre raţiunile mele de a exista; la al doilea, pentru că lumea de azi uită prea adesea că orice copil are dreptul la şcoală - şi, mai ales, are dreptul să descopere cunoaşterea cu ajutorul şcolii, prin intermediul unor profesori dedicaţi. Astăzi, aceştia sunt puţini. Hărţuiţi şi frustraţi de teama zilei de mâine, mulţi profesori înlocuiesc pasiunea pentru meserie cu pasiunea pentru bani. Copilul devine, astfel, doar o marfă - un mijloc pentru a-i obţine. În vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, profesorii erau mai săraci (material) dar mult mai bogaţi sufleteşte şi mai generoşi cu noi, învăţăceii lor. Ou sont les professeurs d'antan?

... Şi - surpriză! Cu câteva zile în urmă, sunt anunţată că mă număr printre cei cinci câştigători ai UNICEF! Da, sunt un om foarte norocos, dar nu la jocuri de noroc, unde miza e neclară. Iar banii mă cam lasă indiferentă. Normal, sunt necesari, dar nu i-am considerat niciodată un scop în sine. În aceste cazuri, însă, trebuia doar să îmi pun pe hârtie gândurile (iar la asta mă pricep) sau să aleg, pentru celălalt concurs, dintre sutele de opere clasice pe care le cunosc pe dinafară, pe acelea care mă reprezintă mai bine.
Pachetul asteptat cu înfrigurare a sosit ieri. UNICEF a fost generos iar surpriza a fost triplă. Ca să nu mai spun cât de bine m-am simţit ştiind că vorbele scrise de mine au ajuns la inima unor oameni...
UNICEF are nevoie de sprijin si dragoste de copii, iar Festivalul Enescu de iubirea de artă. Iubind muzica şi copiii, devenim mai buni. E atât de simplu să dăruieşti o mică parte din tine pentru un scop mai important...
Într-o ţară în care copiii mor carbonizaţi în spitale şi în care spitalele însele mor "pentru că nu sunt rentabile" - în ţara în care, aşadar, nişte idioţi aşezaţi în scaune de miniştri joacă la ruletă viitorul şi sănătatea noastră şi a copiilor noştri, e timpul să ne trezim din letargie şi să facem ceva. Cât încă mai există copii. Cât încă mai existăm.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Update personal

Sunt un om împlinit, dar obosit. Acelaşi entuziasm, dar mult mai puţină forţă de acţiune. Prietenii mă tolerează, dar uneori nu mă mai înţeleg. Mă implic în continuare în multe proiecte, dar adesea îmi este greu să le duc pe toate la bun sfârşit. Nu demult citeam câte trei cărţi pe săptămână, acum citesc una la trei săptămâni. Sunt mai bine de zece ani de când nu am mai fost bolnavă - iar acum m-am trezit învinsă câteva zile de o simplă viroză. Şi parcă aştept mai nerăbdătoare decât altădată venirea primăverii adevărate.

Sună ca un proces verbal. Recitesc şi mă surprinde că e vorba despre mine. Poate că e doar o etapă. Poate e un efect neaşteptat al crizei. Poate este reacţia mea întârziată la o lume care nu pare să se schimbe în mai bine.
De câteva săptămâni încoace, informaţia pe toate canalele balansează între război şi circ. Război la alţii, circ la noi. Dramele altora nu ne impresionează - noi jucăm Periniţa cu Iri şi Pepe: noile Elodii naţionale, amplu mediatizate.
În rest, nimic nou în Românica: politicienii proclamă festivist încheierea recesiunii prin glorioase reforme ("cincinalul în patru ani şi jumătate"). Discursul politic frizează nebunia sau ridicolul - sau amândouă. Sindicatele nu mai sunt nici ele ce au fost - dar, la urma urmelor, ne aflăm abia în faza în care, cu aproape un secol în urmă, în America, Jimmy Hoffa dispărea din peisaj, după ce acumulase o putere fără limite.
La toate suntem în urmă. Azi am auzit un banc foarte bun: vine sfârşitul lumii în 2012? Veniţi cu încredere în România, noi suntem cu 50 de ani în urmă !!!
Suntem din ce în ce mai nervoşi. Mai obosiţi. Mai nerăbdători. Am uitat să trăim normal. Concetăţenii noştri nu se pot dezobişnui să trăiască doar prin (şi pentru) burtă. Pe cei care regretă comunismul îi auzi: pe vremea aceea aveam mereu frigiderul plin. Nu mintea, nu spiritul - ci doar frigiderul. Nu contează că informaţia este ori o simplă iluzie, ori, în cazuri concrete, rezultatul unui "aranjament cu vânzătorul de la Alimentara" ori al unui simplu furt ("eram şofer pe TIR, transportam legume şi fructe. Normal că aduceam şi acasă câteva navete"!!!)
Televiziunile noastre au devenit oaze de socialism şi egalitarism. Se vorbeşte rar despre performanţă şi foarte des despre "cei năpăstuiţi". Care se bat să strângă zahăr de pe jos. Doar pentru că e GRATIS. La deschiderea unui supermarket de nu ştiu unde, cetăţenii înarmaţi cu sacoşe la purtător s-au îmbulzit plini de speranţe, dar au plecat dezamăgiţi că nu s-a dat "măcar acolo, o gustare". La ziua lui Ion Iliescu, tot cu sacoşe, zeci de "admiratori" şi-au umplut burţile şi sacoşele - din nou pentru că era GRATIS. Puţini din cei de acolo păreau cu adevărat săraci. În rest, o singură căciulă de blană din cele expuse de doamnele foste tovarăşe ar fi putut hrăni, o săptămână, o familie cu adevărat nevoiaşă.
Slugărnicie şi lăcomie. Două defecte ce nu vor dispărea niciodată pe plaiurile mioritice. Poate că tot ele sunt cauza pentru care tinerii pleacă în căutarea unui alt Sion imaginar, unde să se poată purta cu demnitate şi unde să fie trataţi cu respect.
România va renaşte, probabil, în altă parte. Românii de pe aici - niciodată. Se vor mulţumi să caute mereu alţi vinovaţi de mocirla pe care şi-au construit-o singuri, cu migală şi pasiune, pentru ei. Vor înjura în continuare pentru că echipa naţională de fotbal nu e campioană mondială. Îl vor înjura pe Preşedintele Franţei pentru că nu ne dă atenţie. Şi, în general, vor înjura manelist pe toată lumea care ştie şi poate să-şi facă viaţa frumoasă.
Un român ignorat de români, Bogdan Ota, stârneşte ropote de aplauze în Norvegia prin talentul său de pianist şi compozitor. În România, "talentul" se reduce la dudui care dau din buric, înghiţitori de săbii şi muşchiuloşi cu iluzii de Schwartzenegger. Fiecare ţară cu "talentele" pe care le merită.

duminică, 6 martie 2011

8 Martie – o zi ca oricare alta?

Pentru foarte multe dintre noi, ziua de 8 martie este asociată cu epoca de tristă amintire a egalitarismului de tip comunist, pe care ne-am dori să nu-l mai trăim niciodată. Pe de altă parte, este totuşi plăcut să ştii că există o zi numai a noastră, în care bărbaţii ne răsfaţă mai mult decât de obicei, în care suntem, într-un fel, centrul atenţiei oriunde în lume.
Dar de ce a fost, totuşi, nevoie de „o zi a femeii”? De ce a trebuit ca existenţa ei – adesea învăluită în anonimat până la un moment dat – să fie scoasă în evidenţă, sărbătorită, de voie sau de nevoie, uneori cam festivist şi cu dovezi de „toleranţă” care, la o privire mai atentă, se dovedeau „cam şchioape”?
Ideea a apărut pe la începutul secolului XX în Germania, ca un efect al mişcărilor de emancipare a femeii iniţiate de sufragetele britanice. Femeia, a cărei utilitate fusese, timp de secole, limitată la stricta ambianţă a familiei, ştia că poate fi utilă şi dincolo de aceste limite. Însă rarele exemple de până atunci, de femei-inginer, femei-medic, femei-cercetător, femei-avocat fuseseră privite, totuşi, ca întâmplări exotice, adesea puse pe seama imposibilităţii respectivelor de a se consacra „meseriei” de soţii şi mame. Căci, odată prinse în jocul căsătoriei, orice încercare de emancipare era retezată din pornire de soţii prea geloşi sau prea orgolioşi ai secolelor trecute, care considerau că angajarea femeii este o ruşine la adresa lor, ca şi cum ei ar fi fost cei care „nu erau capabili să îşi ţină nevestele acasă”.
O tradiţie culturală multi-milenară susţinea că rolul bărbatului este să muncească, iar rolul femeii este să aibă grijă de casă şi de copii. Chiar şi astăzi, în multe colţuri ale lumii, acolo unde rolul femeii este adesea asociat cu acela al unei sclave, în societăţile tradiţionaliste dominate de norme religioase stricte sau reguli tribale de tip nomad, femeia rămâne în umbră, fără a-şi putea folosi resursele de imaginaţie şi talent, puterea de învăţare şi abilităţile practice.
Poate că declaraţia socialiştilor americani şi instituirea „zilei femeii” în martie 1911 în Germania ar fi rămas o simplă notă în cartea istoriei dacă, doar câţiva ani mai târziu, primul război mondial nu ar fi avut drept efect, printre altele, nevoia acoperirii locurilor de muncă rămase libere prin plecarea bărbaţilor la război. „Doamnele” erau acolo şi puteau să-i suplinească – iar astfel, locul lor în lumea industrializării era consacrat. Şi totuşi, dincolo de încercările comunităţilor socialiste din zona germanică a Europei de a impune această zi, doar spaţiile culturale dominate de socialism au aplicat-o cu o religiozitate demnă de o cauză mai bună. Abia în 1977 ONU a declarat ziua de 8 martie drept zi „internaţionalî” a femeii.
În ultimii 20 de ani, ca pentru a mai atenua din tenta „roşie” a acestei sărbători – dar şi (sau, poate, în principal) din raţiuni comerciale – de 8 martie promoţiile marilor magazine sau ale restaurantelor se adresează, exclusiv, femeilor. În urmă cu câţiva ani, ieşind de la cursuri împreună cu câteva colege de catedră, ne-am oprit să mâncăm ceva la o pizzerie; acolo am avut surpriza să constatăm că am fost primite cu câte o floare, o mostră de vin cadou... şi o reducere la nota de plată. În alţi ani, am descoperit, în restaurante, grupuri de doamne şi domnişoare care fuseseră invitate la masă de şefii lor.
Peste câteva zile va fi din nou 8 martie. Această sărbătoare neconvenţională rămâne, deocamdată, una neoficială. Mă întreb dacă în anul acesta, în care cuvântul „criză” revine obsedant în discursul mai-marilor zilei, femeia va fi din nou în centrul atenţiei. Pentru o zi. Sau poate că promoţiile vor fi mai multe, doar pentru a te convinge să cheltui mai mult decât de obicei, pe lucruri care, în general, nici nu îţi sunt prea folositoare, doar de dragul de a sărbători, cumva, această ieşire din plictisul cotidian.

joi, 27 ianuarie 2011

Examene...

În ultimii ani am început să mă întreb dacă nu cumva mă îndepărtez de neutralitate, dacă nu le cer studenţilor prea mult, uitând, doamne fereşte, cum e să fii de cealaltă parte a baricadei.
Totuşi, nu. Dar simt că generaţia actuală de studenţi este mai dependentă de sentimentul crizei decât cei din anii trecuţi. Nu mai ştiu cum să se bucure de anii studenţiei. Nu le mai pasă de faptul că, de fapt, învaţă pentru ei şi nu pentru un profesor sau altul. Nu îşi vizualizează viitorul în niciun fel.
Influenţa civilizaţiei de consum se simte din ce în ce mai mult în lumea românească, iar ei se lasă păcăliţi, nu mai privesc dincolo de ea, se limitează la "ceea ce se vede" şi nu mai caută profunzimile. Ce păcat! Telefonul mobil (de preferat unul foarte scump, care îţi "dă un statut social"!) sau Facebook-ul au devenit mai importante decât acumularea, formarea personală, entuziasmul căutării sau bucuria "lucrului bine făcut".
Cu o săptămână în urmă, un test (scris) la traductologie mi-a adus surpriza de a-mi reciti până la epuizare propriile fraze, redate mecanic de vreo 20 de studenţi. Cuvintele mele, parcă trase la xerox, de nişte tineri cărora părea să nu le pese că fac un efort robotic, inutil lor şi jignitor pentru mine, fericiţi doar pentru că au bifat un răspuns, două, trei, douăzeci cu "cuvintele potrivite".
Să le fi dat tuturor câte un 3, pentru copiat? Cui ar fi folosit? Să le fac morală? Pentru prima dată, am avut sentimentul dureros al inutilităţii unui astfel de demers. Punem capul în jos, privim câteva clipe în pământ, ne înghiţim muştruluiala şi apoi ne vedem de treabă. La fel. Ambiţie? Orgoliu? Doar nişte cuvinte mari, prea mari şi mai ales depăşite...
Nu, şcoala românească nu "scoate tâmpiţi" aşa cum afirma un contemporan submediocru; dar contextul general - exterior şcolii şi îndreptat, constant, împotriva şcolii - îi îndeamnă pe tinerii de azi spre aceeaşi mediocritate care poate fi manipulată mai uşor.
Iar noua Lege a educaţiei naţionale decapitează intelectualitatea română, nu prin condamnarea la închisoare, ca în anii 50, ci prin dispreţ şi uitare. Motivele sunt tot staliniste, pentru că un trib de conducători inculţi şi frustraţi, plini de ură faţă de cunoaştere şi faţă de cei ce o reprezintă nu se simt bine decât în compania celor mai slabi şi mai proşti decât ei, pe care, deci, pot să-i domine. Dacă te laşi cumpărat, par să îi spună ei tânărului de astăzi, dacă taci şi repeţi, ca un papagal, ce vreau eu să aud, o să-ţi meargă bine. Dacă nu, te distrug.
Rămâne de văzut cîţi vor fi cei care se vor lăsa păcăliţi. Cu bani mulţi (sau nu), dar fără respect de sine.

duminică, 2 ianuarie 2011

Marin Constantin

Anul cel nou a venit, din păcate, cu o veste tristă: Marin Constantin, uriaşul care ne-a răsfăţat punându-şi viaţa în palmele noastre şi aducându-ne bucuria armoniei dincolo de perfecţiune, ne-a părăsit discret, cu blândeţea lui dintotdeauna şi punând punct, aşa cum nu ne doream noi, ceilalţi, pentru a se întâlni, dincolo de zare, cu alte genii ale muzicii de pretutindeni. Mi-l imaginez între trubadurii medievali, ducând spre perfecţiune sunetele divine ale clavirului mozartian, căutând armonii celeste alături de Brahms, Vivaldi sau Debussy.
Şoapta madrigalului rămâne peste timp, să ne amintească de perfecţiunea sufletului dăruit muzicii.
În urmă suntem noi, cei rămaşi mai singuri şi mai trişti, în timp ce Maestrul iubit de zei se îndreaptă, încet, spre curcubeu.

Revelion 2011

Se spune adesea că modul în care începi un an îşi pune amprenta asupra vieţii tale din anul respectiv, cu bune şi cu rele. Poate că este o superstiţie. Poate doar dorinţa noastră de a păstra un strop de încredere pentru o perioadă mai lungă căci, în mod normal, în noaptea dintre ani toată lumea petrece.
Dacă ar fi să mă iau după asta, anul de care ne-am despărţit ar fi trebuit să fie unul vesel. Acum un an, mama era bine, veselă şi, la petrecerea de familie la care m-am ataşat tocmai pentru că ştiam că boala ei va evolua, a dansat, a glumit şi, în general, s-a simţit foarte bine. Dar anul ei a fost departe de a fi unul bun... Iar lângă ea, văzând cum suferă în tăcere, nici speranţele mele nu au rezistat prea mult...
Un nou an, cu speranţele sale. Noaptea de Revelion mi-a adus o surpriză (desigur, după ce mi-am "culcat copilul-mama"): o petrecere VIP, într-un club privat, cu şampanie franţuzească scumpă, friptură de curcan cu trufe şi sos de castane şi cu un concert Loredana la fel de privat, de două ore în care am auzit-o cântând cum, probabil, nu se întâmplă niciodată la contractele obişnuite. Veselie, lume foarte bună, atmosferă de calitate, aşa cum aproape uitasem că poate să existe în Bucureşti. Eleganţă, stil, rafinament: un mic Paris ascuns în spatele unei uşi, departe de nebunia petardelor aruncate la întâmplare de nişte descreieraţi, departe de manele şi fiţe de doi bani. Rochii elegante, fracuri şi papioane - totul funcţionând firesc, fără fasoane, între oameni calzi deşi puternici, între prieteni.

Iar acum, în tradiţia speranţelor pe braţul cărora ne lăsăm pentru o noapte mare cât un an, nu îmi rămâne decât să cred, aproape împotriva evidenţei, că anul meu va fi în continuare la fel: un an de firesc şi normalitate în Bucureşti, România, pe strada mea cu nume ajuns de poveste: Dorobanţi.
LA MULŢI ANI 2011 !