Azi este 1 Decembrie. Ziua Națională a românilor de pretutindeni. E un moment de reflecție – sau cel puțin așa cred eu.
Poți reflecta la propria viață – la ce ai făcut în anul care a trecut, pentru tine și pentru comunitate. La mersul lucrurilor în țara ta. La ultimii 21 de ani, cei ce poartă semnul Revoluției, sau cum s-o fi chemând – cea care ar fi trebuit să aducă liniștea în viața românilor.
Sau la poporul căruia îi aparții. Acesta este, de fapt, singurul adevăr care nu poate fi schimbat. Indiferent de genele pe care le porți în tine, aparții unui anume popor; în timp, poți fugi, te poți preface că uiți, poți emigra, poți falsifica prezentul, poți să-ți schimbi numele, poți inventa o istorie cu totul nouă și o familie cu totul nouă, dar – chiar și ascunsă privirilor indiscrete – apartenența la un popor rămâne singurul semn al trecerii tale pe pământ.
De multe ori, sărbătorile oficiale sunt doar un pretext pentru a face gesturi de conveniență, pentru a bifa un ritual, pentru a-ți umfla pieptul și a rosti vorbe menite să rămână în istorie, cu parafa adevărului absolut.
Dar, dincolo de toate acestea, rămâne înțelegerea faptului că acesta, bun sau rău, este poporul tău. Avem curajul să vorbim sincer despre noi? Sau e mai simplu să ne lăsăm pradă unor vorbe mari dar goale, unor mituri – adevărate sau false – cu care ne păcălim zi de zi, an de an, uitând să trăim cu adevărat, normal și firesc, așa cum ne cere pământul pe care pășim.
Mi-am propus ca azi, de Ziua Națională a României și în zilele viitoare să mă opresc puțin asupra câtorva dintre miturile care ne copleșesc, care ne domină, care ne schimbă uneori viața în ceea ce nu ar trebui să fie.
Mitul numărul 1: Protocronismul românesc
Mitul numărul 2: Poporul român a fost creștin înainte de a fi român: Ortodoxismul agresiv
Mitul numărul 3: Ospitalitatea
Mitul numărul 4: Inteligența peste medie
Mitul numărul 5: Naționalismul împodobit în culorile continuității (conștiința națională/patriotismul vs naționalism)
Protocronismul românesc
Într-o formă sau alta și cu largul concurs al conducerilor politice din ultimele două secole (strict în scopul justificării fiecărei ideologii în parte și cu deosebire în epoca dominată de comuniști), românii au aflat, cu mândrie, că sunt primii la toate. Arheologii și-au suflecat mânecile și au muncit cu spor, descoperind vestigii ancestrale care duceau, toate, la o singură concluzie: NOI am fost aici, în Europa, înaintea tuturor. Obsedați de statistici ce trebuie să demonstreze, neapărat, că orgoliul nostru nemăsurat are, totuși, justificare.
Dar cine sunt acești NOI despre care vorbim? De ce ne declarăm proprietatea asupra acelor oase și cioburi, ca și cum ADN-ul lor ne-ar face mai importanți decât suntem? Avem vreo legătură cu ele? Sau, în sens invers, au aparținut ele unor ființe cu care să ne mîndrim că ne înrudim?
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un popor la fel de dezbinat ca și acum era readus la viață de credința precedenței sale fizice (și istorice) asupra tuturor celorlalte seminții europene. Înainte de Iorga, cu a sa Etymologicum magnum Romaniae, au fost și alții, care au crezut în ideea nobilă că românii pot fi treziți la viață prin aflarea valorii unice a înaintașilor lor, cei care au fost primii în toate – dar, mai ales, cu Burebista în rolul unui David nou, fundamental, creator de dinastii și popoare. Ideea a prins repede rădăcini, căci cui nu i-ar plăcea să uite de un prezent nesemnificativ în favoarea unei istorii mprețe?
A fost, înainte de toate, Nicolae Densușianu cu teoria sa despre civilizația pelasgă, atotcuprinzătoare, de la Atlantic și până în Caucaz și chiar mai departe, spre granițele sub-continentului indian și ale cărei gene ar fi trebuit să se fi transmis, apoi, dacilor din acest spațiu geografic - și numai lor. O, ce ideal minunat pentru un popor a cărui istorie vorbește adesea despre supunere, moliciune de spirit, trădare sau adaptabilitate cameleonică, frumos înfășurată în haina așa-zisei toleranțe! Dacia preistorică putea pune capăt tuturor acestor speculații răuvoitoare, anunțând lumii un imperiu care le preceda pe toate celelalte, un imperiu în care noi, românii (sau, desigur, strămoșii noștri imemoriali) am fi fost stăpâni.
Protocronismul este un atac la istoria adevărată, oricare ar fi ea; un atac disimulat sub vorbe mari, al căror scop este doar acela de a trezi vanități. Obsesia precedenței roade suflete și naște frustrări, într-un popor și-așa chinuit de îndoieli și pentru care propria siguranță a fost, întotdeauna, preocuparea principală. Locuitorii unui imperiu nu gândesc așa. Spiritul imperial îți dă ținută, onoare, liniște interioară și, mai ales, forța de a merge mereu cu fruntea sus.
Regăsim toate astea la poporul român? Au existat ele vreodată?
Dar protocronismul și-a făcut loc, treptat, insidios, și la alte niveluri. Literatura anilor de sânge de după 1948 este plină de exemple. Cu aproape trei decenii mai târziu, la mijlocul anilor 70 (mai precis în 1974), criticul Edgar Papu îmbină istoria și literatura, făcând din Cantemir un predecesor (nerecunoscut!) al romantismului european, prin a sa Descriptio Moldaviae. Pregătirea intelectuală a domnului moldovean – în același timp istoric, filosof, etnograf, muzician și, în general, un spirit enciclopedic - este, într-adevăr, de netăgăduit; dar acum, când se împlinesc 300 de ani de la a doua sa urcare pe tron, în 1710, se uită voit că iluministul Cantemir (urcat pe tron cu ajutorul puterii otomane și nu al poporului său) a dăruit o parte a Moldovei (Basarabia) lui Petru cel Mare și că, înfrânt în atitudinea sa pro-rusă de o Europă ce privea spre modernism, s-a refugiat un an mai târziu tot în Rusia țaristă, unde a rămas până la capătul vieții.
Nici Eminescu nu a scăpat de elanul festivist: el devine, tot sub pana lui Edgar Papu, un predecesor al existențialismului – ba chiar și al sociologiei. Mitul crește, crește și, de aici și până la "glorioasele realizări" socialiste nu mai este decât un pas.
Ai fi crezut că dărâmarea comunismului avea și rostul de a pune lucrurile în tiparele lor normale. Totuși, nu de multă vreme, citeam pe un site cultural pe care îl prețuiesc mult, fragmente dintr-o lucrare obsesiv-arogantă a unui român ce locuiește acum în Statele Unite și care declara ritos că Noi nu suntem urmașii Romei – ba chiar din contră, că Roma ar trebui să ne fie recunoscătoare, pentru că de la noi a învățat multe... Obsesia “poporului ales” (convenabil inventată de slugi ale puterii, din vechime și până astăzi) nu are la noi aceeași conotație spirituală ca la poporul evreu; pentru român este disperarea de a ieși din anonimat, oricând, oricum, fără merite naționale ci doar individuale – dar ce contează, e normal să ne împăunăm cu miracolul unor semeni de-ai noștri, ca și cum ne-am putea, imediat, molipsi de talent, inteligență și caracter.
Până la urmă, protocronismul rămâne doar o încercare jalnică de a da strălucire unei mediocrități continue – deloc singulare în evoluția istorică și valabilă pentru cele mai multe dintre popoarele lumii. Valori adevărate sunt puține, în orice colț al lumii; dar ele devin naționale prin respectul care li se acordă de către ceilalți membri ai comunității. O țară care își caută valorile doar în negura timpurilor trecute, doar pentru a nu fi obligată să dea respectul cuvenit valorilor prezente, nu are un orizont, ci se târăște, zi de zi, așa cum se nimerește, pendulând continuu (așa cum am mai spus-o de mai multe ori) între mania grandorii (ce grozavi suntem noi!) și mania persecuției (dar de ce nu ne iubește nimeni?!?)
miercuri, 1 decembrie 2010
luni, 11 octombrie 2010
Sfinți cu pagină pe Facebook
De dimineață, în taxiul care mă ducea la facultate, șoferul asculta o emisiune pe Kiss FM. Nu pot spune că eram atentă, dar mă relaxam pe acordurile muzicale care punctau glumele lui Huidu.
Și dintr-o dată aud (redau din memorie, esențialul contează): Sfânta Paraschiva are pagină pe Facebook!
Am avut cu greu răbdare până să ajung acasă și, imediat după aceea, am verificat, parcă nevenindu-mi să cred. Rezultatul: DA, Sfânta Paraschiva ARE pagină pe Facebook.
Am mers mai departe cu căutările, iar rezultatul a fost uluitor: sunt aproximativ 150 de sfinți și de biserici cu pagină pe Facebook.
E normal?
Nu zic, adaptarea la modernitate este întotdeauna o soluție utilă pentru tradițiile și ritualurile vechi, de orice fel, pentru că altfel își pierd esența - legătura cu oamenii. Dar până unde mergem, totuși?
Cu vreo zece ani în urmă, am fost surprinsă de faptul că Papa Ioan Paul II a înregistrat CD-uri și DVD-uri cu slujbe religioase. Astăzi nu mai miră pe nimeni că aproape orice biserică are difuzoare, pentru ca - de sărbători măcar - mulțimile de oameni care nu încap în incintă să audă slujbele și să aibă sentimentul de participare la eveniment. Iar standurile cu vânzare sunt pline de casete și CD-uri cu cele sfinte.
Și totuși... sfinți cu pagină de Facebook?
Această formă de cyber-socializare a devenit, în ultima vreme, o obsesie globală. Dacă nu ești pe Facebook, nu exiști - se spune. Oameni care, altfel, nu ar avea nimic de spus își pun, mândri, poza și se laudă cu numărul de prieteni necunoscuți, la fel de oarecare, atrași, nu se știe prin ce metode, din toate colțurile lumii.
Însă Facebook are și o parte cu adevărat pozitivă. Nu știu care a fost prima organizație care s-a înscris în sistem, dar numărul lor a crescut incredibil; ai, deci, posibilitatea de a afla imediat despre activitățile oamenilor minunați de la SMURD, despre ultimele apariții ale editurilor, despre evenimentele culturale de la noi sau de prin alte părți sau cauzele umanitare ce au nevoie de susținere morală sau financiară, despre care cu greu ai putea fi informat altfel. Nu doar atât: le poți trimite un mesaj de prietenie, de solidaritate, de încredere.
Toate acestea au un element comun care le face să fie firești și accesibile: omul, ființa vie care îți poate răspunde și îți poate împărtăși (sau nu) părerile.
Dar... sfinții?!?
Poate că intenția celor care au deschis paginile respective a fost nobilă. Poate s-au gândit că, într-o lume atât de deschisă ca aceea a web-ului cu dimensiune globală (www) prozelitismul are mai multe șanse. Poate. Însă rezultatul, din punctul meu de vedere, este o aducere în derizoriu a potențialului contact uman cu flacăra divină. Mă face să mă gândesc la disperarea determinată de pierderea unei poziții dominante, în statul contemporan, de către fețele bisericești preafericit obișnuite cu portul prea multor pietre prețioase și veșminte țesute cu fir de aur. La urma urmelor, și motorul binecuvântat de un popă de țară, cu vreun an în urmă, ar putea să-și deschidă o pagină pe Facebook - doar a fost atins de aripa divinității. Așteptăm să apară printre prietenii potențiali de pe Facebook și inventivii deținători de site-uri care promit (contra cost) satisfacție deplină la înmormântări, sau chiar după.
În lumea de astăzi, credința profundă, discretă și liniștitoare pare să dispară încet, desuetă în lupta cu agresivitatea orgoliilor de orice natură. Cu toate astea, se uită un lucru: oamenii (majoritar vârstnici) care se înghesuie să vadă / sărute moaște în zilele însemnate cu roșu în calendarul religios nu știu ce este acela web - și nu au pagină pe Facebook. Sunt prea săraci și nefericiți pentru asta.
Preafericitul Patriarh, însă, are.
Și dintr-o dată aud (redau din memorie, esențialul contează): Sfânta Paraschiva are pagină pe Facebook!
Am avut cu greu răbdare până să ajung acasă și, imediat după aceea, am verificat, parcă nevenindu-mi să cred. Rezultatul: DA, Sfânta Paraschiva ARE pagină pe Facebook.
Am mers mai departe cu căutările, iar rezultatul a fost uluitor: sunt aproximativ 150 de sfinți și de biserici cu pagină pe Facebook.
E normal?
Nu zic, adaptarea la modernitate este întotdeauna o soluție utilă pentru tradițiile și ritualurile vechi, de orice fel, pentru că altfel își pierd esența - legătura cu oamenii. Dar până unde mergem, totuși?
Cu vreo zece ani în urmă, am fost surprinsă de faptul că Papa Ioan Paul II a înregistrat CD-uri și DVD-uri cu slujbe religioase. Astăzi nu mai miră pe nimeni că aproape orice biserică are difuzoare, pentru ca - de sărbători măcar - mulțimile de oameni care nu încap în incintă să audă slujbele și să aibă sentimentul de participare la eveniment. Iar standurile cu vânzare sunt pline de casete și CD-uri cu cele sfinte.
Și totuși... sfinți cu pagină de Facebook?
Această formă de cyber-socializare a devenit, în ultima vreme, o obsesie globală. Dacă nu ești pe Facebook, nu exiști - se spune. Oameni care, altfel, nu ar avea nimic de spus își pun, mândri, poza și se laudă cu numărul de prieteni necunoscuți, la fel de oarecare, atrași, nu se știe prin ce metode, din toate colțurile lumii.
Însă Facebook are și o parte cu adevărat pozitivă. Nu știu care a fost prima organizație care s-a înscris în sistem, dar numărul lor a crescut incredibil; ai, deci, posibilitatea de a afla imediat despre activitățile oamenilor minunați de la SMURD, despre ultimele apariții ale editurilor, despre evenimentele culturale de la noi sau de prin alte părți sau cauzele umanitare ce au nevoie de susținere morală sau financiară, despre care cu greu ai putea fi informat altfel. Nu doar atât: le poți trimite un mesaj de prietenie, de solidaritate, de încredere.
Toate acestea au un element comun care le face să fie firești și accesibile: omul, ființa vie care îți poate răspunde și îți poate împărtăși (sau nu) părerile.
Dar... sfinții?!?
Poate că intenția celor care au deschis paginile respective a fost nobilă. Poate s-au gândit că, într-o lume atât de deschisă ca aceea a web-ului cu dimensiune globală (www) prozelitismul are mai multe șanse. Poate. Însă rezultatul, din punctul meu de vedere, este o aducere în derizoriu a potențialului contact uman cu flacăra divină. Mă face să mă gândesc la disperarea determinată de pierderea unei poziții dominante, în statul contemporan, de către fețele bisericești preafericit obișnuite cu portul prea multor pietre prețioase și veșminte țesute cu fir de aur. La urma urmelor, și motorul binecuvântat de un popă de țară, cu vreun an în urmă, ar putea să-și deschidă o pagină pe Facebook - doar a fost atins de aripa divinității. Așteptăm să apară printre prietenii potențiali de pe Facebook și inventivii deținători de site-uri care promit (contra cost) satisfacție deplină la înmormântări, sau chiar după.
În lumea de astăzi, credința profundă, discretă și liniștitoare pare să dispară încet, desuetă în lupta cu agresivitatea orgoliilor de orice natură. Cu toate astea, se uită un lucru: oamenii (majoritar vârstnici) care se înghesuie să vadă / sărute moaște în zilele însemnate cu roșu în calendarul religios nu știu ce este acela web - și nu au pagină pe Facebook. Sunt prea săraci și nefericiți pentru asta.
Preafericitul Patriarh, însă, are.
luni, 27 septembrie 2010
Ziua Europeană a limbilor
În fiecare an, la 26 septembrie, Europa omagiază limbile europene și, prin acest gest, își arată susținerea pentru păstrarea acestor adevărate valori culturale.
Orice cultură se construiește pe baza limbii comunității căreia îi aparține; limba ne definește, ea reprezintă elementul cel mai profund al ființei unui popor. Prin limbă exprimăm valori, concepte, păreri, idei asemănătoare sau diferite.
Astăzi, multilingvismul se adaugă termenului de multiculturalism, ca două fațete ale aceleiași monede. Europa Unită este astăzi un teritoriu al comunităților mici sau mai mari, fiecare având dreptul egal de a se exprima în limba strămoșilor și de a o face cunoscută și celorlalți.
Limba română este astăzi una dintre cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene. Uneori, evoluția ei în contemporaneitate ne surprinde sau ne sperie; influențele venite dintre alte spații lingvistice ne nemulțumesc sau ne întristează. Dar istoria sa ne demonstrează că a știut întotdeauna, în timp, să aleagă doar ceea ce i-a fost într-adevăr util și să folosească izvoare diverse pentru a deveni mai bogată.
Uneori, avem impresia că ne exprimăm mai bine în franceză, engleză, italiană, spaniolă sau germană. În cele din urmă, revenim totuși la limba noastră cu muzicalitatea ei, cu bogăția sa de expresii și culori născute din profunzimea sufletului strămoșilor noștri.
Pentru noi, traducătorii, această zi are o importanță deosebită. Suntem cei chemați să deslușim tainele marilor opere - europene și mondiale - astfel încât cititorii să poată afla mai multe despre oameni care trăiesc în alte colțuri ale lumii. Suntem mediatori ai comunicării - și acest rol, uneori ignorat, rămâne unul fundamental în contextul lumii de astăzi, o lume în care diversitatea a devenit ceva firesc.
Urez din inimă, tuturor traducătorilor, să se bucure de rolul pe care îl au în lume și să dăruiască, mai departe, celor din jur bucurie prin cuvintele alese cu grijă și așternute pe hârtie cu pasiune.
Pe pagina de web a Asociației Traducătorilor din România (mai precis la http://www.atr.org.ro/blog/2010/09/24/1384/) se găsește un articol interesant dedicat acestei sărbători.
Încă un amănunt interesant: chiar și noi, traducătorii, avem un simbol în calendar: data de 30 septembrie este dedicată lui Hieronymus din Stridon (sau Sf. Hieronim, St. Jerome, S. Geronimo) - considerat drept părintele traducerii în Europa. Traducerea textelor biblice, care i se datorează, finalizată în jurul anului 405 d. Chr. (așa-numita Vulgata) este încă folosită și astăzi ca exemplu de efort lingvistic de mare anvergură, impresionant prin dimensiuni și calitate. Hieronymus este primul traducător care a folosit textul original (deci și textele ebraice/aramaice originale) și nu doar traducerea deja existentă (Septuaginta).
În vremea aceea, exista o vorbă: ceea ce Hieronymus nu poate să exprime în cuvinte, nu există.
De atunci și până astăzi, cuvintele au crescut în număr, au căpătat sensuri și utilizări noi. Dar pentru traducător, lupta cu cuvintele trebuie să se încheie întotdeauna cu o victorie.
Orice cultură se construiește pe baza limbii comunității căreia îi aparține; limba ne definește, ea reprezintă elementul cel mai profund al ființei unui popor. Prin limbă exprimăm valori, concepte, păreri, idei asemănătoare sau diferite.
Astăzi, multilingvismul se adaugă termenului de multiculturalism, ca două fațete ale aceleiași monede. Europa Unită este astăzi un teritoriu al comunităților mici sau mai mari, fiecare având dreptul egal de a se exprima în limba strămoșilor și de a o face cunoscută și celorlalți.
Limba română este astăzi una dintre cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene. Uneori, evoluția ei în contemporaneitate ne surprinde sau ne sperie; influențele venite dintre alte spații lingvistice ne nemulțumesc sau ne întristează. Dar istoria sa ne demonstrează că a știut întotdeauna, în timp, să aleagă doar ceea ce i-a fost într-adevăr util și să folosească izvoare diverse pentru a deveni mai bogată.
Uneori, avem impresia că ne exprimăm mai bine în franceză, engleză, italiană, spaniolă sau germană. În cele din urmă, revenim totuși la limba noastră cu muzicalitatea ei, cu bogăția sa de expresii și culori născute din profunzimea sufletului strămoșilor noștri.
Pentru noi, traducătorii, această zi are o importanță deosebită. Suntem cei chemați să deslușim tainele marilor opere - europene și mondiale - astfel încât cititorii să poată afla mai multe despre oameni care trăiesc în alte colțuri ale lumii. Suntem mediatori ai comunicării - și acest rol, uneori ignorat, rămâne unul fundamental în contextul lumii de astăzi, o lume în care diversitatea a devenit ceva firesc.
Urez din inimă, tuturor traducătorilor, să se bucure de rolul pe care îl au în lume și să dăruiască, mai departe, celor din jur bucurie prin cuvintele alese cu grijă și așternute pe hârtie cu pasiune.
Pe pagina de web a Asociației Traducătorilor din România (mai precis la http://www.atr.org.ro/blog/2010/09/24/1384/) se găsește un articol interesant dedicat acestei sărbători.
Încă un amănunt interesant: chiar și noi, traducătorii, avem un simbol în calendar: data de 30 septembrie este dedicată lui Hieronymus din Stridon (sau Sf. Hieronim, St. Jerome, S. Geronimo) - considerat drept părintele traducerii în Europa. Traducerea textelor biblice, care i se datorează, finalizată în jurul anului 405 d. Chr. (așa-numita Vulgata) este încă folosită și astăzi ca exemplu de efort lingvistic de mare anvergură, impresionant prin dimensiuni și calitate. Hieronymus este primul traducător care a folosit textul original (deci și textele ebraice/aramaice originale) și nu doar traducerea deja existentă (Septuaginta).
În vremea aceea, exista o vorbă: ceea ce Hieronymus nu poate să exprime în cuvinte, nu există.
De atunci și până astăzi, cuvintele au crescut în număr, au căpătat sensuri și utilizări noi. Dar pentru traducător, lupta cu cuvintele trebuie să se încheie întotdeauna cu o victorie.
sâmbătă, 25 septembrie 2010
Budapest, not Bucharest...
... cu alte cuvinte, Bucureștiul nu este Budapesta. Românul verde se simte jignit de această confuzie care a făcut epocă, încă de pe vremea când americanii jucau tenis la București, cu Cupa Davis pe masă, împotriva lui Năstase și Țiriac. Vai - cum e posibil să nu știe lumea despre București?!? Inculții!!!
O prostie. Fiecare individ - și cu atât mai mult fiecare popor - are o bază culturală sau informativă limitată și nu poți acuza pe nimeni că nu știe ceva ce nu reprezintă o informație utilă pentru fiecare zi. Dacă ai întreba un român, de exemplu, ce capitală are Slovenia... mă tem că rata răspunsurilor corecte ar fi dezastruoasă. Și Slovenia este la doi pași, nu la mii de km distanță...
De data asta sufăr sincer că Bucureștiul nu e Budapesta. În ultima săptămână, Dalai Lama a început un periplu prin țări din Europa de Est (Ungaria și acum Polonia) unde s-a întâlnit cu vârfurile culturale și cu reprezentanți ai mediului universitar. Apoi, cu oamenii simpli. Inițial, era vorba să vină și la București (știam asta de pe la începutul lui 2010) - dar ulterior a renunțat, din dorința de a nu "afecta mediul cultural" de la noi. Da, probabil că popii activiști cu fundamentalismul lor ortodox și-au făcut din nou datoria. Ce ne trebuie nouă să vină și ăsta pe aici? Să ne amețească babele pe care abia-abia le-am convins să facă temenele și să bage bani la cutia milei, după ce se târăsc prin noroaie după ce "se bagă moaște"?!?
Atunci, în primăvară, când am aflat că nu mai vine în România - după ce îmi făcusem iluzii că voi avea bucuria și șansa de a împărți aceeași bucată de pământ cu un om sfânt care înțelege viața dincolo de preceptele dogmatice atât de limitative - am scris prima parte din Înțeleptul, dedicată chiar lui.
La Budapesta, țară tot creștină, Dalai Lama a fost primit cu respectul cuvenit. A primit titlul de cetățean de onoare al orașului. Ungurii nu sunt lași ca să folosească pretexte politice (vezi-doamne relația cu China) ca să scape de problemele de conștiință și eventualele dureri de cap. Românii, în schimb, s-au fofilat - o nouă dovadă a gradului de penibil la care am ajuns.
Nu - Bucureștiul nu e Budapesta. Nu avem curajul, ambiția, respectul pentru muncă, pentru istorie, pentru valori, pentru oameni pe care îl demonstrează, zi de zi, vecinii noștri. Dar la aroganță nu ne întrece nimeni. Mai demult, spuneam unor prieteni că noi, românii, suferim de două manii care se bat cap în cap, dar a căror sumă este un dezastru: mania grandorii (vezi, printre altele, protocronismul uneori agresiv, la modă, din timp în timp, printre cercetători dealtfel respectabili, dar mai ales așa, după ureche, printre oamenii obișnuiți și care caută cu disperare ceva de care să poată fi mândri) și mania persecuției. Cu alte cuvinte: noi suntem la originea civilizației; noi am fost creștini înainte de a fi români; noi ... noi... noi... Și, la polul opus: dar de ce nu ne recunoaște lumea drepturile și întâietatea?!? de ce nu ne place nimeni?!?
În ultima vreme cred că par un critic de dragul criticii, de parcă aș căuta doar punctele negre ale contemporanilor mei. Nu este chiar așa. Dar, cu calitățile pe care încă le mai avem, am putea, într-adevăr, să realizăm atât de multe; ne-am învățat, însă, să fim superficiali, comozi, să privim de sus pe oricine, să mințim, să ne lăcomim, să dăm întotdeauna vina pe alții pentru ce ni se întâmplă, să ne ascundem după munți de gunoaie morale și, în general, să ne mulțumim cu puțin.
Poate că, dacă vom ști să scăpăm de toate astea, vom reuși să facem în așa fel încât Bucureștiul să devină, cu adevărat, București și Dalai Lama, sau puținii alții asemenea lui să se simtă onorați că ajung aici.
Altfel, ne vor ocoli mereu, iar noi ne vom afunda și mai adânc, în lipsă de repere morale cu valoare de universalitate.
joi, 23 septembrie 2010
Un meci de gală
Arenele BNR, 22 septembrie, pe la ora 7 și ceva, spre seară. Am ajuns mai repede, cu gandul să îmi trag sufletul și să mă plimb puțin pe aleile complexului unde, copil fiind, am învățat să joc tenis. Să mă plimb, să fumez o țigară și să mă relaxez în așteptarea marelui meci demonstrativ.
Confruntarea cu realitatea: o coadă pe trei rânduri, la intrare. Lume de toate felurile - oameni veseli, unii cu copiii în brațe, alții sărutându-și iubita/iubitul. Ne mișcăm încet - dar nimeni nu protestează. Normal - aici nu se joacă fotbal. Suntem lângă un templu al tenisului.
În sfârșit, am intrat. Pe aleea ce duce spre terenul central, panouri mari ne reamintesc că suntem în săptămâna românească a tenisului.
În apropiere, în zona presei, alte grupuri vesele: tocmai s-a terminat conferința de presă a celor patru vedete (Ilie Năstase, Mats Wilander, Henry Leconte și, last but not least, Mansur Bahrami) și amatori de autografe sunt mulți. Dacă aș avea la mine un carnețel, ceva, aș sta și eu. Mai am un autograf de la Ilie Năstase, din vremea când eu abia începeam să cresc, iar el juca pentru Cupa Davis la București. Mi-ar plăcea să-l întreb pe Mats de ce nu îl place pe Nadal. Și de ce toate pronosticurile lui de la US Open 2010 au fost ratate. Iar Bahrami... magicianul mingilor de tenis... niciun show n-ar fi complet fără el...
Interesant meci ni se pregătește. Patru caractere total diferite: un geniu aiurit (Năstase), un francez cam fițos, dar cu talent (Leconte), un magician (Bahrami) și seriozitatea întruchipată (Wilander). Probabil că Năstase va juca în echipă cu Bahrami, așa cum au mai făcut-o și altădată. Vai - Wilander cu Leconte?!?
Mă strecor în corpul G și încerc să-mi găsesc un loc cât mai aproape de teren. Rândul 16. Merge și așa - la urma urmelor, și alții au venit devreme, cu același gând în minte. Mă uit în jur - mulți tineri - și simt din nou o rază de speranță: dacă sunt atâția tineri care se bucură de atmosfera nepoluată de la un meci de tenis, poate că într-o zi, nici la alte sporturi nu se vor mai urla înjurături... De la stația audio a complexului se aude muzică. Îți vine să sari de pe scaun și să începi să dansezi - dar nu, nu este concertul Led Zep. Și nici de Queen nu poate fi vorba...
S-a întunecat de-a binelea, dar terenul este bine luminat de reflectoare. Păcat că nu se mai joacă meciuri în nocturnă, ca prin anii 90. În acele vremuri tribunele erau pline ochi, de luni până duminică... și jucau Moya, Muster, Schaller... Seara, pe drumul de întoarcere spre stația de mașină, aveai impresia că lumea merge la manifestație... Acum, abia te poți strecura, la intrare, printre zecile de SUV-uri, mașini cu pretenții sosite ca la expoziție - una mai tare în stradă, decât în interiorul complexului...
Începe meciul. Surpriză: Năstase nu joacă în echipă cu Bahrami, ci cu Wilander. Cald-rece, alb și negru, combinație a contrariilor cum nici că se putea mai adevărată. Până să se adapteze Mats la nebuniile celorlalți, a și trecut un set... Leconte forțează puțin nota, face niște gesturi mai "tari" - Ilie îi ține isonul cu două vorbe cu subînțeles... Îi traduce cineva și lui Mats? Și dacă da, suedezul controlat din el înțelege?!?
În rest, nu trebuie decât să te abandonezi schimburilor nebunești de mingi, pe nerăsuflate, ca într-un dans al dervișilor care te amețește, te cuprinde, te copleșește, te face să simți că trăiești cu adevărat...
S-a terminat prea repede. Ca să nu mai repete întâmplările din alți ani, orgoliosul Nasty și ambițiosul Wilander au vrut să câștige în doar două seturi. Noi, cei din jurul lor, am fi vrut mai mult - măcar tie-break-ul suplimentar. Zece minute în plus. Râsetele, aplauzele, entuziasmul tribunelor au ajuns, pentru o oră și jumătate, la paroxism. Poate că și locatarii vilelor din jur au simțit căldura și energia transmisă dinspre terenul central. Poate au uitat de gustarea de seară și s-au repezit afară, în speranța de a mai găsi un bilet în plus.
Nicio șansă. Am auzit vorbind doi tineri, ajunși cu ceva întârziere, căci coada se lungise către ora de începere a meciului, șoptind îngrijorați că se temeau să nu mai găsească locuri. Și ce dacă? Puteam sta și pe trepte, i-a zâmbit fata strângându-și geaca de piele mai aproape de corp. Și spectatorii continuau să vină...
Gata, s-a terminat. Păcat că n-am putut să mă apropii de jucători. Înconjurați de reporteri ad-hoc, dădeau scurte interviuri, strângând la piept medaliile primite de la sponsorul evenimentului. Fuseseră ovaționați de mii de oameni, în picioare, prelung. Și meritau. Păcat că anul trecut nu am putut veni. Invitat a fost chiar Thomas Muster - eroul meu, în tenis, dintotdeauna.
O seară de vis. O seară normală în București. Ca și cum orașul ar fi fost altul decât cel de dimineață, când șiruri de manifestanți blocau centrul orașului, forțați de foame și disperare să iasă în stradă și să ceară socoteală unui guvern surd și unui președinte paranoic.
Pentru cei care erau prea tineri cu vreo 10-15 ani în urmă, trebuie să spun că așa arătau serile bucureștene după revoluție. Pline de entuziasm și speranță, ca și cum habar nu am fi avut ce urma să vină. Iar turneul de tenis era unul dintre evenimentele pe care nu puteai să le ratezi.
Am găsit cu greu un taxi și m-am îndreptat iar spre casă. Străzile liniștite - prea liniștite - te fac să ridici din sprâncene a mirare: o seară caldă de final de septembrie, când bucureștenii preferă să stea în casă în loc să guste spectacolul pasiunii.
Chiar și cafenelele din Dorobanți par mai pustii. Domnișoarele cu poșete și pantofi de firmă încep să simtă și ele criza. Pe la periferie, niște pensionari altădată idealiști își numără mărunțișul din portofel, ca să vadă dacă au destui bani de pâine pentru a doua zi.
Ajunsă acasă, în fața calculatorului, încerc să găsesc relatări despre evenimentul de aseară (acum este deja noapte...). Cu greu, găsesc un blog cu poze și câteva fragmente video prea scurte. În rest, puțini oameni de presă au dat importanță serii magice de tenis: erau prea ocupați cu criza. Dintr-o dată îmi dau seama ce mi-a lipsit cu câteva ore în urmă: aparatul de fotografiat.
Momentele frumoase nu sunt prea dese în ultima vreme, dar tocmai de aceea trebuie savurate din plin. Altfel uiți că exiști și devii un fel de robot pierdut în uitare. Unde e romantismul de altădată? Unchiul meu, Traian, mergea la piață și prefera să mai taie cîte ceva de pe lista dată de mătușa mea, însă niciodată nu se întorcea acasă fără un buchet de flori. Iar tata mergea pe stradă ținând-o pe mama de mână... Luna de pe cer dacă mi-o ceri, spunea el, mă duc să ți-o aduc...
Un meci de tenis, o picătură într-un ocean. Dar merită.
luni, 20 septembrie 2010
Faleze de piatră, noul număr
Mă bucur să pot vorbi din nou despre această minunată revistă, care tocmai a postat în spațiul virtual cel mai recent număr al său, din septembrie.
Ceea ce am observat în lunile care au trecut de la afilierea mea la Republica Cititor de Proză și la revista Faleze de Piatră este că acest for al autorilor români - în mare parte scriitori amatori, dar mari iubitori de literatură - este că el crește de la număr la număr, iar autorii sunt din ce în ce mai grijulii pentru ca fragmentele propuse spre publicare să fie de cea mai bună calitate.
Să fie cu noroc și pe mai departe!
marți, 7 septembrie 2010
Amintiri... amintiri...
Sfârșitul săptămânii abia trecute mi-a trezit amintiri deși se dorea o privire spre viitor. Se confirmă încă o dată ideea mea că viitorul nostru stă în trecut. Cu alte cuvinte, că este un trecut care se reinventează mereu. Ca și cum trecutul ne mai dă, din când în când, câte o șansă să facem pace cu noi înșine, la fiecare vârstă care vine.
Mai întâi, a fost cursul de manageri de proiect la care m-am înscris. E foarte interesant, colegii din grupa mea sunt simpatici - majoritatea foarte tineri și idealiști. Unde te vezi peste cinci ani? a sunat una dintre întrebările de început. Mă văd muncind într-o multinațională - au urmat răspunsurile, ca un ecou, unul după altul. Mi-a venit și mie rândul: dragii mei, le-am spus eu, dinozaurul, mă îngrozește cu câtă seninătate doriți să vă amanetați viitorul... viața e frumoasă, de ce nu vreți să o trăiți cu adevărat?
Informațiile din curs sunt cu adevărat interesante și utile. Îmi place - dar, la urma urmelor, mie mi-a plăcut să învăț mereu câte ceva nou. Sursă de energie interioară. Rutina mă omoară... inovația mă readuce la viață.
Și acum, amintirile... unde se ține acest curs? În Casa Studenților - fostă Preoteasa - și, mai ales, în camera 11 - acolo unde țineam repetițiile atunci când, în studenție și ceva timp după aceea, cântam în SONG...
Mi-am amintit de zilele acelea și parcă îmi venea să intonez vreo câteva acorduri... Camera îmi pare astîzi mai mică; e drept, e mobilată altfel iar menirea ei este alta. Pianul de altădată a dispărut, sau a fost dus în altă parte; fotoliile tapițate în catifea de culoarea vișinei au fost înlocuite cu scaunele de conferință, achiziționate printr-un program european.
Dar parcă zidurile tot murmurau acordurile Sârbei pe loc, iar spațiul părea înnobilat de urmele adolescenților transfigurați de bucuria muzicii... noi, cei de altădată... și mai ales, umbra lui Oanță, cu talentul și sufletul lui bun, plutind printre noi pentru veșnicie...
Iar duminică seara, când eram deja epuizată după două zile de curs intensiv și mă întrebam dacă voi mai rezista încă unei probe de foc, nu puteam lipsi de la întâlnirea cu colegii de liceu. De fapt, ne întâlnim în fiecare an, uneori chiar de mai multe ori - e demult o tradiție - dar din cinci în cinci ani, întâlnirile sunt mai speciale, ca pentru a sublinia valoarea unui nou moment aniversar.
Tema de fundal a acestei întâlniri a fost Flower Power. Dacă spui unui tânăr, astăzi, așa ceva, habar nu are ce înseamnă. Pentru noi, în liceu, era un crez de viață. Cu vreo 15 ani întârziere față de momentul de maximă anvergură la punctul de origine, în America, niște liceeni din București (marca Rosetti!) savurau și ei atmosfera hippy într-o sublimă atmosferă de toleranță din partea profesorilor. Sau măcar a unei părți dintre ei. Așa am auzit pentru prima dată cântecele lui Cohen, Dylan și Janis Joplin, cântate la chitară de o liceeană cu funde împletite în păr; așa am descoperit rebela din mine și faptul că nimic nu te poate înfrânge dacă știi să ții mereu spatele drept și fruntea sus.
Mi-am cumpărat o fustă și o bluză hippy pentru această ocazie - dar era prea frig ca să risc să le port, așa că am preferat pantaloni și o bluză cu mâneci (dar tot cu ceva zorzoane, ca să fie totuși în ton). Mi-am regăsit foștii colegi într-o atmosferă boemă dulce și caldă, gata de țopăială pe ritmuri de Led Zeppelin sau Rolling Stones.
Un coleg de-al nostru spunea că abia acum începe să realizeze faptul că, totuși, vremea liceului s-a terminat. Să spun iar ce spunea Moțu? Nu, nu, sfârșitul nu-i aici...
Vremea liceului te formează pentru ceea ce vei fi mai departe. Este trecutul care îți scrie, zi de zi, viitorul. Iar noi, Rosettiștii pe care și liceenii de azi îi privesc cu uimire admirativă, nu ne vom schimba niciodată, indiferent de numărul anilor pe care îi vom purta pe umeri.
O generație nebună... de la aula universitară românească și până în Silicon Valley, lumea e plină de urmele noastre purtătoare de viață. Și faptul că apelul la reuniune nu are nevoie de repetări și că el aduce, îndată, înapoi întreaga gașcă de nebuni de altădată (de oriunde s-ar afla)- și pe profesorii lor, deopotrivă, înseamnă că tinerețea de atunci și prospețimea gândului rămâne, la fel, în fiecare dintre noi.
Iar amintirile sunt doar un punct de plecare pentru viitorul bătrânilor liceeni.
Mai întâi, a fost cursul de manageri de proiect la care m-am înscris. E foarte interesant, colegii din grupa mea sunt simpatici - majoritatea foarte tineri și idealiști. Unde te vezi peste cinci ani? a sunat una dintre întrebările de început. Mă văd muncind într-o multinațională - au urmat răspunsurile, ca un ecou, unul după altul. Mi-a venit și mie rândul: dragii mei, le-am spus eu, dinozaurul, mă îngrozește cu câtă seninătate doriți să vă amanetați viitorul... viața e frumoasă, de ce nu vreți să o trăiți cu adevărat?
Informațiile din curs sunt cu adevărat interesante și utile. Îmi place - dar, la urma urmelor, mie mi-a plăcut să învăț mereu câte ceva nou. Sursă de energie interioară. Rutina mă omoară... inovația mă readuce la viață.
Și acum, amintirile... unde se ține acest curs? În Casa Studenților - fostă Preoteasa - și, mai ales, în camera 11 - acolo unde țineam repetițiile atunci când, în studenție și ceva timp după aceea, cântam în SONG...
Mi-am amintit de zilele acelea și parcă îmi venea să intonez vreo câteva acorduri... Camera îmi pare astîzi mai mică; e drept, e mobilată altfel iar menirea ei este alta. Pianul de altădată a dispărut, sau a fost dus în altă parte; fotoliile tapițate în catifea de culoarea vișinei au fost înlocuite cu scaunele de conferință, achiziționate printr-un program european.
Dar parcă zidurile tot murmurau acordurile Sârbei pe loc, iar spațiul părea înnobilat de urmele adolescenților transfigurați de bucuria muzicii... noi, cei de altădată... și mai ales, umbra lui Oanță, cu talentul și sufletul lui bun, plutind printre noi pentru veșnicie...
Iar duminică seara, când eram deja epuizată după două zile de curs intensiv și mă întrebam dacă voi mai rezista încă unei probe de foc, nu puteam lipsi de la întâlnirea cu colegii de liceu. De fapt, ne întâlnim în fiecare an, uneori chiar de mai multe ori - e demult o tradiție - dar din cinci în cinci ani, întâlnirile sunt mai speciale, ca pentru a sublinia valoarea unui nou moment aniversar.
Tema de fundal a acestei întâlniri a fost Flower Power. Dacă spui unui tânăr, astăzi, așa ceva, habar nu are ce înseamnă. Pentru noi, în liceu, era un crez de viață. Cu vreo 15 ani întârziere față de momentul de maximă anvergură la punctul de origine, în America, niște liceeni din București (marca Rosetti!) savurau și ei atmosfera hippy într-o sublimă atmosferă de toleranță din partea profesorilor. Sau măcar a unei părți dintre ei. Așa am auzit pentru prima dată cântecele lui Cohen, Dylan și Janis Joplin, cântate la chitară de o liceeană cu funde împletite în păr; așa am descoperit rebela din mine și faptul că nimic nu te poate înfrânge dacă știi să ții mereu spatele drept și fruntea sus.
Mi-am cumpărat o fustă și o bluză hippy pentru această ocazie - dar era prea frig ca să risc să le port, așa că am preferat pantaloni și o bluză cu mâneci (dar tot cu ceva zorzoane, ca să fie totuși în ton). Mi-am regăsit foștii colegi într-o atmosferă boemă dulce și caldă, gata de țopăială pe ritmuri de Led Zeppelin sau Rolling Stones.
Un coleg de-al nostru spunea că abia acum începe să realizeze faptul că, totuși, vremea liceului s-a terminat. Să spun iar ce spunea Moțu? Nu, nu, sfârșitul nu-i aici...
Vremea liceului te formează pentru ceea ce vei fi mai departe. Este trecutul care îți scrie, zi de zi, viitorul. Iar noi, Rosettiștii pe care și liceenii de azi îi privesc cu uimire admirativă, nu ne vom schimba niciodată, indiferent de numărul anilor pe care îi vom purta pe umeri.
O generație nebună... de la aula universitară românească și până în Silicon Valley, lumea e plină de urmele noastre purtătoare de viață. Și faptul că apelul la reuniune nu are nevoie de repetări și că el aduce, îndată, înapoi întreaga gașcă de nebuni de altădată (de oriunde s-ar afla)- și pe profesorii lor, deopotrivă, înseamnă că tinerețea de atunci și prospețimea gândului rămâne, la fel, în fiecare dintre noi.
Iar amintirile sunt doar un punct de plecare pentru viitorul bătrânilor liceeni.
joi, 26 august 2010
Medicii noștri
În ultima vreme, nu de voie ci de nevoie, am avut de-a face cuu medici de diferite specialități, în situații care pretindeau o oarecare urgență. Desigur, imaginea pe care guvernul de șobolani inculți se chinuie cu disperare să o creeze despre medici te face să eziți înainte de a lua hotărârea de a te adresa sistemului de sănătate publică.
Și totuși...
Poate că am avut noroc. Dar poate că omul cu suflet, care își dă sincer interesul, care te consultă cu seriozitate și se străduiește cu adevărat să descopere ce te doare și să găsească soluția cea mai bună pentru a te vindeca - poate că tocmai acesta reprezintă regula. Chiar cu salariul tăiat cu 25%.
În ce mă privește, tind să cred că așa este.
Cu o zi în urmă am fost nevoită să chem salvarea. De stat. 112. Pentru mine de data aceasta. Au venit după doar 10 minute (un adevărat miracol, ținând cont de circulația din București la ora 14.30 după-amiază), dotați cu tot ce trebuie pentru un control amănunțit. Și ceea ce regret cel mai mult, acum, după ce mi-am revenit, este că îmi era atât de rău, încât nu m-am gândit să-i întreb cum îi cheamă. Ca să știu cui trebuie să mulțumesc. Pentru ca respectul meu să aibă nume.
Doi anonimi profesioniști m-au ajutat, cu blândețe și profesionalism, să îmi revin. Am reușit, cu greu, să-i întreb dacă există o taxă oarecare pentru serviciul atât de uman pe care mi l-au oferit. Nu, mi-au răspuns - e meseria noastră. Ne bucurăm că v-am putut ajuta.
În tot acest timp, câțiva miniștri bâlbâiți, inculți, incompetenți și murdari la suflet plănuiesc genocidul sistemului de sănătate și, în general, al intelectualității românești ce refuză politizarea.
Și totuși...
Poate că am avut noroc. Dar poate că omul cu suflet, care își dă sincer interesul, care te consultă cu seriozitate și se străduiește cu adevărat să descopere ce te doare și să găsească soluția cea mai bună pentru a te vindeca - poate că tocmai acesta reprezintă regula. Chiar cu salariul tăiat cu 25%.
În ce mă privește, tind să cred că așa este.
Cu o zi în urmă am fost nevoită să chem salvarea. De stat. 112. Pentru mine de data aceasta. Au venit după doar 10 minute (un adevărat miracol, ținând cont de circulația din București la ora 14.30 după-amiază), dotați cu tot ce trebuie pentru un control amănunțit. Și ceea ce regret cel mai mult, acum, după ce mi-am revenit, este că îmi era atât de rău, încât nu m-am gândit să-i întreb cum îi cheamă. Ca să știu cui trebuie să mulțumesc. Pentru ca respectul meu să aibă nume.
Doi anonimi profesioniști m-au ajutat, cu blândețe și profesionalism, să îmi revin. Am reușit, cu greu, să-i întreb dacă există o taxă oarecare pentru serviciul atât de uman pe care mi l-au oferit. Nu, mi-au răspuns - e meseria noastră. Ne bucurăm că v-am putut ajuta.
În tot acest timp, câțiva miniștri bâlbâiți, inculți, incompetenți și murdari la suflet plănuiesc genocidul sistemului de sănătate și, în general, al intelectualității românești ce refuză politizarea.
sâmbătă, 21 august 2010
O țară fără copii...
De câteva zile privesc, fără să pot înțelege, drama mamelor cărora li s-a luat, într-o clipă, dreptul de a se bucura în voie de copii lor...
Rând pe rând, televiziunile prezintă păreri de toate felurile, de toate culorile și, din când în când, imaginile grotești îți strecoară un fior în suflet... iar întrebarea centrală revine mereu: cum a fost posibil?
Într-o țară în care ne mândrim cu dotări de ultimă oră - lipite dizgrațios pe clădiri de acum două secole pe care nimeni nu s-a obosit să le refacă de la fundații și până la acoperiș, întrebarea sună strident.
O țară a contradicțiilor vinovate. Ne lăudăm cu priceperea medicilor - de teamă că s-ar putea să încăpem pe mâna lor și să se răzbune, în caz că rostim vreo critică. Grozave sunt și asistentele - ce dacă înfulecau porții de tort, într-o homerică respectare insistentă a tradiției. La alt spital, singurul care mai dă interviuri e popa - ca și cum se vrea să ni se bage cu forța pe gât părerea că Dumnezeu este singurul care decide. Avea dreptate Mircea Badea - asta nu este credință, e doar o oribila agățare de superstiții fără fond. Sărbătoarea religioasă pretinde smerenie; cheful dintr-un salon de spital o neagă cu totul.
Și, mai cumplit decât orice, nepăsarea. Instinctul animalic care capătă precedență asupra tuturor normelor civilizației moderne. Oameni care stau și se uită pe un hol de spital (sau fug ca să-și scape pielea), în vreme ce, la câțiva pași mai încolo, câțiva copii fără apărare pier în flăcări și fum...
Să dăm vina doar pe sistem? Dar sistemul este creat tot de oameni; cât timp ne convine și găsim supape individuale pentru a ne descurca, totul e pierdut. Și, curând, vom trăi într-o țară fără copii. Adică, fără viitor.
Rând pe rând, televiziunile prezintă păreri de toate felurile, de toate culorile și, din când în când, imaginile grotești îți strecoară un fior în suflet... iar întrebarea centrală revine mereu: cum a fost posibil?
Într-o țară în care ne mândrim cu dotări de ultimă oră - lipite dizgrațios pe clădiri de acum două secole pe care nimeni nu s-a obosit să le refacă de la fundații și până la acoperiș, întrebarea sună strident.
O țară a contradicțiilor vinovate. Ne lăudăm cu priceperea medicilor - de teamă că s-ar putea să încăpem pe mâna lor și să se răzbune, în caz că rostim vreo critică. Grozave sunt și asistentele - ce dacă înfulecau porții de tort, într-o homerică respectare insistentă a tradiției. La alt spital, singurul care mai dă interviuri e popa - ca și cum se vrea să ni se bage cu forța pe gât părerea că Dumnezeu este singurul care decide. Avea dreptate Mircea Badea - asta nu este credință, e doar o oribila agățare de superstiții fără fond. Sărbătoarea religioasă pretinde smerenie; cheful dintr-un salon de spital o neagă cu totul.
Și, mai cumplit decât orice, nepăsarea. Instinctul animalic care capătă precedență asupra tuturor normelor civilizației moderne. Oameni care stau și se uită pe un hol de spital (sau fug ca să-și scape pielea), în vreme ce, la câțiva pași mai încolo, câțiva copii fără apărare pier în flăcări și fum...
Să dăm vina doar pe sistem? Dar sistemul este creat tot de oameni; cât timp ne convine și găsim supape individuale pentru a ne descurca, totul e pierdut. Și, curând, vom trăi într-o țară fără copii. Adică, fără viitor.
duminică, 8 august 2010
Ce știm și ce nu știm de fapt...
De câțiva ani buni, americanii organizează o serie de concursuri spectaculoase ce îi poartă pe concurenți prin toată lumea - The Amazing Race.
Amazing, într-adevăr... din multe puncte de vedere. Partea frumoasă a lucrurilor este plăcerea de a vedea cu ochii tăi imagini din locuri superbe din această lume, unde cu greu ai putea să ajungi, fără un motiv concret. Poți astfel să călătorești, cu gândul, oriunde, să îți imaginezi că descoperi popoare, legende, miracole de fiecare zi.
Merită concurenții americani să fie invidiați? Parțial, da. Însă miza de un milion de dolari este prea mare pentru ca participanții să mai dea vreo atenție frumuseților cu care au norocul să se întâlnească; clădirile istorice rămân doar puncte de reper pe o hartă a pașilor grăbiți, iar oamenii întâlniți în drum sunt doar un mijloc util pentru a depăși o nouă etapă în planul inițial.
Emisiunea este bine gândită, urmărind printre altele construirea unei baze de cultură generală, unei deschideri spre umanitate, spre comunicare dincolo de granițele strâmte ale simplismului american recunoscut.
Un om ca mine, care a avut norocul unor profesori de școală dedicați construirii unei baze de cultură generală solide pentru elevii lor, rămâne adesea surprins de ceea ce ar fi fosrte simplu de numit incultura participanților la acest concurs. Unul habar nu avea că Polonia nu face parte din Rusia (?!?). Altul se întreba, cât se poate de candid - dar sincer: "în ce țară este Monaco? - în Spania?"
Din punctul meu de vedere, aceste răspunsuri - și altele, numeroase, asemenea lor - sunt în cel mai bun caz stupide.
Dar oare cum ar răspunde astăzi un elev de clasa a opta, pregătit după criterii care se schimbă în fiecare an și victimă a orgoliilor unui șir de miniștri care vor să lase în urmă, ca pe o placă memorială, numele lor în subsolul unei legi golite de conținut? Cum să admir obsesia automatismelor care nu trec dincolo de memorarea inutilă a mii de date, fără a căuta logica desfășurării evenimentelor. De ce urăsc tinerii istoria? Dar geografia? Dar științele - în întregul lor. Toate astea vorbesc despre noi, oamenii, despre modul în care am devenit ceea ce suntem și despre modul - previzibil - în care vom evolua.
Să fie adevărat, oare, ceea ce afirma Einstein, cu privire la faptul că totul este relativ? Să fim oare victimele percepției noastre - mereu schimbătoare - despre ceea ce se definește drept adevăr imuabil la un moment dat?
Un sondaj recent m-a pus pe gânduri, dar o privire mai atentă asupra lucrurilor duce la concluzia că lucrurile nu sunt deloc simple.
Da, 42% dintre români sunt convinși că Pământul este centrul Universului, iar Soarele se rotește în jurul lui. Îți vine să râzi - sau să plângi - pentru că informația riguros științifică înmagazinată în tine protestează vehement.
Și totuși, cu patru secole în urmă, numai gîndul în sine ar fi fost eretic și te-ar fi condamnat la moarte. Adevărul, așa cum era definit atunci, era construit după norme diferite.
Un interesant articol găsit pe blogul lui Lovendal - de fapt o serie de articole - ne lasă și mai mult pradă întrebărilor. În spiritul credinței că orice poate fi demonstrat, dacă sofismul este argumentul tău de căpătâi, poți ajunge, eventual, să eziți atunci când vine vorba de susținerea punctului de vedere oficial, științific, al zilei.
Sunt oare cei 42% victime ale propriei lor ignoranțe, sau purtători ai unei convingeri diferite față de majoritate? Avem dreptul să râdem de ei, să încercăm să-i învățăm contrariul, să distrugem din temelii rădăcina convingerilor lor de o viață?
În virtutea adevărului contemporan, bun, rău, așa cum e el, poate că da. O încercare nobilă, la urma-urmei, de culturalizare minimală a unui popor încă pierdut, în mare parte, în negura analfabetismului. Dar în satele sărace care își trăiesc viața la fel ca acum câteva secole, în același ritm lent și uitat de civilizație, nu contează prea mult cine se învârte în jurul cui. Viața reală e prea dură, iar copiii nu ajung prea ușor la cunoaștere - victime colaterale pe altarul evoluției. Poate la ei s-au gândit mai-marii europeni când au schițat proiectul învățământului pentru toți (ascuns cu emfază sub numele de Proiectul Bologna) care anulează elitele, anulează curiozitatea care duce spre cunoaștere, elogiind media și mediocritatea.
Între ceea ce știm și ceea ce nu știm prea bine (sau nu știm exact, după criterii științifice impuse) rămâne regretul socratic al celui care, după o viață de căutări, nu e mulțumit de adevărurile vremii sale.
Amazing, într-adevăr... din multe puncte de vedere. Partea frumoasă a lucrurilor este plăcerea de a vedea cu ochii tăi imagini din locuri superbe din această lume, unde cu greu ai putea să ajungi, fără un motiv concret. Poți astfel să călătorești, cu gândul, oriunde, să îți imaginezi că descoperi popoare, legende, miracole de fiecare zi.
Merită concurenții americani să fie invidiați? Parțial, da. Însă miza de un milion de dolari este prea mare pentru ca participanții să mai dea vreo atenție frumuseților cu care au norocul să se întâlnească; clădirile istorice rămân doar puncte de reper pe o hartă a pașilor grăbiți, iar oamenii întâlniți în drum sunt doar un mijloc util pentru a depăși o nouă etapă în planul inițial.
Emisiunea este bine gândită, urmărind printre altele construirea unei baze de cultură generală, unei deschideri spre umanitate, spre comunicare dincolo de granițele strâmte ale simplismului american recunoscut.
Un om ca mine, care a avut norocul unor profesori de școală dedicați construirii unei baze de cultură generală solide pentru elevii lor, rămâne adesea surprins de ceea ce ar fi fosrte simplu de numit incultura participanților la acest concurs. Unul habar nu avea că Polonia nu face parte din Rusia (?!?). Altul se întreba, cât se poate de candid - dar sincer: "în ce țară este Monaco? - în Spania?"
Din punctul meu de vedere, aceste răspunsuri - și altele, numeroase, asemenea lor - sunt în cel mai bun caz stupide.
Dar oare cum ar răspunde astăzi un elev de clasa a opta, pregătit după criterii care se schimbă în fiecare an și victimă a orgoliilor unui șir de miniștri care vor să lase în urmă, ca pe o placă memorială, numele lor în subsolul unei legi golite de conținut? Cum să admir obsesia automatismelor care nu trec dincolo de memorarea inutilă a mii de date, fără a căuta logica desfășurării evenimentelor. De ce urăsc tinerii istoria? Dar geografia? Dar științele - în întregul lor. Toate astea vorbesc despre noi, oamenii, despre modul în care am devenit ceea ce suntem și despre modul - previzibil - în care vom evolua.
Să fie adevărat, oare, ceea ce afirma Einstein, cu privire la faptul că totul este relativ? Să fim oare victimele percepției noastre - mereu schimbătoare - despre ceea ce se definește drept adevăr imuabil la un moment dat?
Un sondaj recent m-a pus pe gânduri, dar o privire mai atentă asupra lucrurilor duce la concluzia că lucrurile nu sunt deloc simple.
Da, 42% dintre români sunt convinși că Pământul este centrul Universului, iar Soarele se rotește în jurul lui. Îți vine să râzi - sau să plângi - pentru că informația riguros științifică înmagazinată în tine protestează vehement.
Și totuși, cu patru secole în urmă, numai gîndul în sine ar fi fost eretic și te-ar fi condamnat la moarte. Adevărul, așa cum era definit atunci, era construit după norme diferite.
Un interesant articol găsit pe blogul lui Lovendal - de fapt o serie de articole - ne lasă și mai mult pradă întrebărilor. În spiritul credinței că orice poate fi demonstrat, dacă sofismul este argumentul tău de căpătâi, poți ajunge, eventual, să eziți atunci când vine vorba de susținerea punctului de vedere oficial, științific, al zilei.
Sunt oare cei 42% victime ale propriei lor ignoranțe, sau purtători ai unei convingeri diferite față de majoritate? Avem dreptul să râdem de ei, să încercăm să-i învățăm contrariul, să distrugem din temelii rădăcina convingerilor lor de o viață?
În virtutea adevărului contemporan, bun, rău, așa cum e el, poate că da. O încercare nobilă, la urma-urmei, de culturalizare minimală a unui popor încă pierdut, în mare parte, în negura analfabetismului. Dar în satele sărace care își trăiesc viața la fel ca acum câteva secole, în același ritm lent și uitat de civilizație, nu contează prea mult cine se învârte în jurul cui. Viața reală e prea dură, iar copiii nu ajung prea ușor la cunoaștere - victime colaterale pe altarul evoluției. Poate la ei s-au gândit mai-marii europeni când au schițat proiectul învățământului pentru toți (ascuns cu emfază sub numele de Proiectul Bologna) care anulează elitele, anulează curiozitatea care duce spre cunoaștere, elogiind media și mediocritatea.
Între ceea ce știm și ceea ce nu știm prea bine (sau nu știm exact, după criterii științifice impuse) rămâne regretul socratic al celui care, după o viață de căutări, nu e mulțumit de adevărurile vremii sale.
sâmbătă, 7 august 2010
Branding în stil local
O fostă studentă mă întreba de curând de ce nu mai scriu... pe căldura asta, nici nu e prea ușor să-ți aduni gândurile și să creezi ceva original.
Mă uit pe geam, spre castanul din fața casei și nu se mișcă nicio frunză. Nu, nu este frunza de brand care a stârnit atâtea discuții. Și uite că am găsit un punct de plecare.
De ani buni predau comunicare iar termenul de branding face, evident, parte din gama de noțiuni despre care vorbesc studenților. Nu pentru că este la modă - deși acest lucru este o realitate, iar moda e motivația numărul unu pentru români - ci pentru că este o realitate de care trebuie să ținem seama. Un mod de a defini ceva, prin ceea ce deosebește acel ceva (produs, serviciu, companie, persoană, oraș, comunitate, țară) de toate celelalte asemenea lui.
Crearea unui brand pornește de la două elemente principale: 1) dorința de a te diferenția față de ceilalți și 2) dorința de a folosi acele elemente care te diferențiază, pentru a deveni lider într-un anumit domeniu.
De aici și transferul firesc al branding-ului dinspre macro-percepție spre percepția la nivel individual. Brandul numit TU - așa cum spunea Tom Peters în celebrul său articol scris cu peste zece ani în urmă, dacă nu mă înșel.
Un brand nu există - nu poate exista - dacă nu se exploatează la maximum toate formele de comunicare aplicabile. Lumea modernă beneficiază de tehnologii complexe care ușurează mult efortul comunicatorului - dar și simplifică până la robotizare reacția receptorului. Informația nu mai trebuie căutată pe baza propriei alegeri - ea vine singură către tine, în valuri, nediferențiată, neclasificată, neverificată și, uneori, manipulatoare.
Ce ar fi important pentru a crea un brand adevărat - și nu un simplu logo fără fond, așa cum se chinuie un numit minister românesc să ne servească - care să dureze și să convingă?
1) În primul rând, propria experiență pusă în valoare.
Care ar fi principalele elemente în care România să își demonstreze experiența? Inventivitatea? (altădată brevete și invenții, de la Paulescu la Coandă, de la Babeș la Vuia) (astăzi, clonare de carduri, furturi pe e-bay, nomadism și, mai ales, inventivitatea necesară pentru a supraviețui politicienilor corupți).
2) În al doilea rând, obiectivele propuse - financiare? morale? culturale? de orgoliu?
Care ar fi obiectivele României astăzi? Din filmulețul căruia i s-a făcut atâta reclamă nu e clar. Turism, da - dar cu ce mijloace? Și, la urma-urmelor, România se DISTINGE prin ceva în turism - în comparație cu ceilalți competitori în materie?
Și, pe lângă turism, ce mai avem de oferit? Nu e vorba aici despre ce s-ar putea face - desigur, dacă s-ar trece dincolo de mărginirea intereselor personale adesea meschine - ci dacă am înțelege cu adevărat că, pentru a fi cu adevărat cineva la nivel individual, trebuie să fii parte dintr-un întreg, să ai o identitate clară pe care să ți-o asumi cu bunele și relele ei - în cazul primelor, pentru a le crește valoarea, iar celelalte pentru a le neutraliza sau măcar diminua.
3) În al treilea rând, dar la fel de importantă, este puterea de a influența. Un brand puternic este și un lider convingător și demn de urmat. Lumea întreagă admiră precizia elvețiană, seriozitatea germană sau ambiția competitivă americană. Ce este specific, din acest punct de vedere, pentru români? Unii spun - ospitalitatea.
Oare? Să întrebăm turistul ajuns la mare și furat la nota de plată de la restaurant, sau care trebuie să dea șpagă pentru a i se schimba cearceafurile. Să întrebăm investitorii germani sosiți prin anii 90 și plecați în bună parte așa cum au venit, după ce oficiali de pe la ministere i-au întrebat, insistent: mie ce îmi iese de aici? Să întrebăm profesoara de liceu care evaluează notele în funcție de greutatea lănțișoarelor de aur primite, sau meditatorul de matematică pentru care prețul pe oră variază în funcție de prețul kilogramului de brânză. Pe directoarea unui Liceu German care, cu câțiva ani în urmă, respingea copilul unui neamț ce lucra la ambasada Germaniei din București, pretinzând că "nu știe destul de bine limba", doar pentru că nu primise peșcheșul cerut celorlalți candidați. Nu inventez, sunt povești adevărate aflate de la prietenii cu copii la școală.
Ospitalitatea asta nu e niciodată gratis. Nu la români.
4) În fine - deși lista nu e nici pe departe epuizată - un brand se impune și datorită reputației celui care îl propune. Să mai insist asupra reputației României?!?
De multe ori m-am întrebat de ce, la istorie, suntem atât de mândri când afirmăm că în vremea lui Vlad Țepeș nimeni nu îndrăznea să fure? Dacă ar fi fost ceva normal, nu s-ar mai fi spus nimic. Deci, era o EXCEPȚIE.
Și, de fapt, câți domnitori/conducători/lideri de pe aceste meleaguri ies, cu adevărat, în evidență? Vreo zece. Poate cincisprezece. Pentru mai bine de 2000 de ani... e cam puțin.
Înțelepciunea și tradiția unui popor ies în evidență și prin proverbe. Hai să aruncăm o scurtă privire și aici. Capul tăiat, sabia nu-l taie. Numai slugile gândesc așa. Dacă te uiți cu atenție în jur, vei vedea peste tot persoane gata să se aplece, cu slugărnicie, în clipa în care au senzația că pot obține ceva de la tine. Asta îmi amintește de faptul că, în primul meu an de serviciu, în aviație, înainte de Revoluție, i-am ripostat directorului într-un moment în care era vorba despre susținerea unui principiu. Cei cîțiva martori la discuție s-au înverzit, iar omul, după câteva clipe de surprindere, mi-a spus că mă respectă pentru că sunt singura persoană, de când e director, care nu și-a frânt spinarea în fața lui... SINGURA?!? Poate că și ultima...
Alt proverb: să moară și capra vecinului. Oricât am căutat, nu am mai găsit la niciun alt popor un echivalent valabil. E marcă înregistrată românească. Invidie, răutate, ură.
Pentru români, noțiunea de adversar respectat este încă necunoscută. La noi există doar dușmani de moarte - cu pretenția falsă de metaforă.
Tom Peters mai spune că reputația unui brand este și o problemă de percepție. În traducere, a se înțelege credibilitate.
România - o opțiune credibilă. O variantă de slogan - propunerea mea. Cu frunză sau fără frunză - ne crede cineva? Și, apropo de frunză, inculții de la ministere nu știau că FRUNZA DE STEJAR este, de zeci de ani, simbolul României?
Mă uit pe geam, spre castanul din fața casei și nu se mișcă nicio frunză. Nu, nu este frunza de brand care a stârnit atâtea discuții. Și uite că am găsit un punct de plecare.
De ani buni predau comunicare iar termenul de branding face, evident, parte din gama de noțiuni despre care vorbesc studenților. Nu pentru că este la modă - deși acest lucru este o realitate, iar moda e motivația numărul unu pentru români - ci pentru că este o realitate de care trebuie să ținem seama. Un mod de a defini ceva, prin ceea ce deosebește acel ceva (produs, serviciu, companie, persoană, oraș, comunitate, țară) de toate celelalte asemenea lui.
Crearea unui brand pornește de la două elemente principale: 1) dorința de a te diferenția față de ceilalți și 2) dorința de a folosi acele elemente care te diferențiază, pentru a deveni lider într-un anumit domeniu.
De aici și transferul firesc al branding-ului dinspre macro-percepție spre percepția la nivel individual. Brandul numit TU - așa cum spunea Tom Peters în celebrul său articol scris cu peste zece ani în urmă, dacă nu mă înșel.
Un brand nu există - nu poate exista - dacă nu se exploatează la maximum toate formele de comunicare aplicabile. Lumea modernă beneficiază de tehnologii complexe care ușurează mult efortul comunicatorului - dar și simplifică până la robotizare reacția receptorului. Informația nu mai trebuie căutată pe baza propriei alegeri - ea vine singură către tine, în valuri, nediferențiată, neclasificată, neverificată și, uneori, manipulatoare.
Ce ar fi important pentru a crea un brand adevărat - și nu un simplu logo fără fond, așa cum se chinuie un numit minister românesc să ne servească - care să dureze și să convingă?
1) În primul rând, propria experiență pusă în valoare.
Care ar fi principalele elemente în care România să își demonstreze experiența? Inventivitatea? (altădată brevete și invenții, de la Paulescu la Coandă, de la Babeș la Vuia) (astăzi, clonare de carduri, furturi pe e-bay, nomadism și, mai ales, inventivitatea necesară pentru a supraviețui politicienilor corupți).
2) În al doilea rând, obiectivele propuse - financiare? morale? culturale? de orgoliu?
Care ar fi obiectivele României astăzi? Din filmulețul căruia i s-a făcut atâta reclamă nu e clar. Turism, da - dar cu ce mijloace? Și, la urma-urmelor, România se DISTINGE prin ceva în turism - în comparație cu ceilalți competitori în materie?
Și, pe lângă turism, ce mai avem de oferit? Nu e vorba aici despre ce s-ar putea face - desigur, dacă s-ar trece dincolo de mărginirea intereselor personale adesea meschine - ci dacă am înțelege cu adevărat că, pentru a fi cu adevărat cineva la nivel individual, trebuie să fii parte dintr-un întreg, să ai o identitate clară pe care să ți-o asumi cu bunele și relele ei - în cazul primelor, pentru a le crește valoarea, iar celelalte pentru a le neutraliza sau măcar diminua.
3) În al treilea rând, dar la fel de importantă, este puterea de a influența. Un brand puternic este și un lider convingător și demn de urmat. Lumea întreagă admiră precizia elvețiană, seriozitatea germană sau ambiția competitivă americană. Ce este specific, din acest punct de vedere, pentru români? Unii spun - ospitalitatea.
Oare? Să întrebăm turistul ajuns la mare și furat la nota de plată de la restaurant, sau care trebuie să dea șpagă pentru a i se schimba cearceafurile. Să întrebăm investitorii germani sosiți prin anii 90 și plecați în bună parte așa cum au venit, după ce oficiali de pe la ministere i-au întrebat, insistent: mie ce îmi iese de aici? Să întrebăm profesoara de liceu care evaluează notele în funcție de greutatea lănțișoarelor de aur primite, sau meditatorul de matematică pentru care prețul pe oră variază în funcție de prețul kilogramului de brânză. Pe directoarea unui Liceu German care, cu câțiva ani în urmă, respingea copilul unui neamț ce lucra la ambasada Germaniei din București, pretinzând că "nu știe destul de bine limba", doar pentru că nu primise peșcheșul cerut celorlalți candidați. Nu inventez, sunt povești adevărate aflate de la prietenii cu copii la școală.
Ospitalitatea asta nu e niciodată gratis. Nu la români.
4) În fine - deși lista nu e nici pe departe epuizată - un brand se impune și datorită reputației celui care îl propune. Să mai insist asupra reputației României?!?
De multe ori m-am întrebat de ce, la istorie, suntem atât de mândri când afirmăm că în vremea lui Vlad Țepeș nimeni nu îndrăznea să fure? Dacă ar fi fost ceva normal, nu s-ar mai fi spus nimic. Deci, era o EXCEPȚIE.
Și, de fapt, câți domnitori/conducători/lideri de pe aceste meleaguri ies, cu adevărat, în evidență? Vreo zece. Poate cincisprezece. Pentru mai bine de 2000 de ani... e cam puțin.
Înțelepciunea și tradiția unui popor ies în evidență și prin proverbe. Hai să aruncăm o scurtă privire și aici. Capul tăiat, sabia nu-l taie. Numai slugile gândesc așa. Dacă te uiți cu atenție în jur, vei vedea peste tot persoane gata să se aplece, cu slugărnicie, în clipa în care au senzația că pot obține ceva de la tine. Asta îmi amintește de faptul că, în primul meu an de serviciu, în aviație, înainte de Revoluție, i-am ripostat directorului într-un moment în care era vorba despre susținerea unui principiu. Cei cîțiva martori la discuție s-au înverzit, iar omul, după câteva clipe de surprindere, mi-a spus că mă respectă pentru că sunt singura persoană, de când e director, care nu și-a frânt spinarea în fața lui... SINGURA?!? Poate că și ultima...
Alt proverb: să moară și capra vecinului. Oricât am căutat, nu am mai găsit la niciun alt popor un echivalent valabil. E marcă înregistrată românească. Invidie, răutate, ură.
Pentru români, noțiunea de adversar respectat este încă necunoscută. La noi există doar dușmani de moarte - cu pretenția falsă de metaforă.
Tom Peters mai spune că reputația unui brand este și o problemă de percepție. În traducere, a se înțelege credibilitate.
România - o opțiune credibilă. O variantă de slogan - propunerea mea. Cu frunză sau fără frunză - ne crede cineva? Și, apropo de frunză, inculții de la ministere nu știau că FRUNZA DE STEJAR este, de zeci de ani, simbolul României?
luni, 5 iulie 2010
Ce inseamna sa fii fan...
Ma uit la Tour de France - asa cum, pana nu de mult, ma uitam la turneul de tenis de la Wimbledon. Si, dintr-o data, m-am gandit la notiunea de "fan". Sunt oare un fan? Sau doar un om pasionat de sport - de acestea doua si de altele - care simte incantarea drumului pe care il parcurge alaturi de preferatii sai?
Asa ca din aceasta mica dilema au iesit vorbele de mai jos.
Ce inseamna sa fii fan…
Cand vine vorba de sport, pasiunea spectatorului sau a telespectatorului nu are limite. Ne trec fiori de emotie, suferim sau atingem extazul alaturi de echipa favorita sau sportivul preferat, le iertam orice greseala sau ii calcam in picioare pentru ea si, in general, viata noastra trece pe planul al doilea cand, cu ochii atintiti spre ecranul mai mult sau mai putin HD, ne hranim din victoriile sau esecurile celor ce, vremelnic, ne ocupa inima.
Lumea sportului din ultimul deceniu face insa ca termenul de « fan » sa semene tot mai mult cu acel cuvant din care provine : fanatic. Fanatismul sportiv curma vieti (cand un fotbalist este amenintat cu moartea, sau chiar ucis de paranoia sportului devenit religie, asa cum s-a intamplat candva in Columbia) ; fanatismul sportiv invinge civilizatia, atunci cand un comentator sportiv tanar dar respectat de la TVR inlocuieste traditionalul termen de rivalitate cu cel al « dusmanilor de moarte » (se intampla acum vreo 4-5 ani…); fanatismul sportiv ne face, uneori, sa uitam de ceea ce ne apropie si sa platim cu ura parerea sotului, iubitului, fratelui, prietenilor care isi aleg favoriti ce ne transforma si pe noi in rivali.
Exista totusi doua spatii ale lumii sportive unde ura aceasta nu isi are, din fericire, locul (doar, poate, in mintea cate unui adolescent infierbantat si gata sa isi linisteasca – temporar – hormonii cu cuvinte murdare) : tenisul si ciclismul.
Nu intamplator, sunt sporturile pe care le iubesc. Sunt sporturi care pot naste idoli, dar care in acelasi timp te invata, zi de zi si saptamana de saptamana, ce inseamna respectul fata de tine si fata de ceilalti. Rivalul se opreste sa-si ajute adversarul cazut de pe bicicleta ; sfarsitul meciului de tenis aduna, in strangerea de mana de final, admiratia pentru cel care s-a dovedit mai bun.
Adevaratii fani nu sunt fanatici ; adevaratii fani trebuie sa ramana baza de incredere si motivatia performantei – altfel, sportul ar putea deveni, incet-incet, doar o alta modalitate de exorcizare a frustrarilor omului simplu care, timp de o clipa, s-ar simti, prin idolii sai, un zeu.
Asa ca din aceasta mica dilema au iesit vorbele de mai jos.
Ce inseamna sa fii fan…
Cand vine vorba de sport, pasiunea spectatorului sau a telespectatorului nu are limite. Ne trec fiori de emotie, suferim sau atingem extazul alaturi de echipa favorita sau sportivul preferat, le iertam orice greseala sau ii calcam in picioare pentru ea si, in general, viata noastra trece pe planul al doilea cand, cu ochii atintiti spre ecranul mai mult sau mai putin HD, ne hranim din victoriile sau esecurile celor ce, vremelnic, ne ocupa inima.
Lumea sportului din ultimul deceniu face insa ca termenul de « fan » sa semene tot mai mult cu acel cuvant din care provine : fanatic. Fanatismul sportiv curma vieti (cand un fotbalist este amenintat cu moartea, sau chiar ucis de paranoia sportului devenit religie, asa cum s-a intamplat candva in Columbia) ; fanatismul sportiv invinge civilizatia, atunci cand un comentator sportiv tanar dar respectat de la TVR inlocuieste traditionalul termen de rivalitate cu cel al « dusmanilor de moarte » (se intampla acum vreo 4-5 ani…); fanatismul sportiv ne face, uneori, sa uitam de ceea ce ne apropie si sa platim cu ura parerea sotului, iubitului, fratelui, prietenilor care isi aleg favoriti ce ne transforma si pe noi in rivali.
Exista totusi doua spatii ale lumii sportive unde ura aceasta nu isi are, din fericire, locul (doar, poate, in mintea cate unui adolescent infierbantat si gata sa isi linisteasca – temporar – hormonii cu cuvinte murdare) : tenisul si ciclismul.
Nu intamplator, sunt sporturile pe care le iubesc. Sunt sporturi care pot naste idoli, dar care in acelasi timp te invata, zi de zi si saptamana de saptamana, ce inseamna respectul fata de tine si fata de ceilalti. Rivalul se opreste sa-si ajute adversarul cazut de pe bicicleta ; sfarsitul meciului de tenis aduna, in strangerea de mana de final, admiratia pentru cel care s-a dovedit mai bun.
Adevaratii fani nu sunt fanatici ; adevaratii fani trebuie sa ramana baza de incredere si motivatia performantei – altfel, sportul ar putea deveni, incet-incet, doar o alta modalitate de exorcizare a frustrarilor omului simplu care, timp de o clipa, s-ar simti, prin idolii sai, un zeu.
vineri, 4 iunie 2010
Faleze de piatră
De câteva luni încoace, revista Faleze de piatră îmi ocupă destule ore pe care le consider câștigate, împlinite, prețioase. Uneori este vorba despre o muncă titanică - citirea unui mare număr de eseuri, articole, fragmente de roman și așa mai departe, venite de la mulți români cu talent pentru literatură. Selecția este dură, suntem mai mulți redactori și părerile fiecăruia dintre noi contează.
Dar rezultatul este fantastic! Revista arată foarte bine, de grafică se ocupă câțiva profesioniști (artiști plastici, graficieni), între care și Maia Martin, al cărei articol pe această temă poate fi citit aici.
Este o plăcere să faci parte dintr-un grup de oameni atât de entuziaști. La revistă nu există criză - în afară de criza de timp. Nu există certuri - ci doar dezbateri de calitate. Nu există resentimente - ci doar plăcerea de a crea. Nimeni nu e nedreptățit, nimeni nu e uitat - fiecare are o șansă și dreptul la această șansă îi este respectat. Iar talent, slavă Domnului, există printre români, am putut vedea asta din plin, în lunile de când am intrat și eu în echipă. De fapt, suntem o familie: diferiți, dar apropiați, dincolo de granițele geografice.
Faleze de piatra - dar și rețeaua din care s-a născut, Cititor de proză, sunt, de ceva vreme, prietenii mei din fiecare zi și îmi dăruiesc lecturile din fiecare seară. Aș dori să le ofer mai mult timp - dar asta va veni, poate, când sănătatea mamei va fi mai bună.
Dar rezultatul este fantastic! Revista arată foarte bine, de grafică se ocupă câțiva profesioniști (artiști plastici, graficieni), între care și Maia Martin, al cărei articol pe această temă poate fi citit aici.
Este o plăcere să faci parte dintr-un grup de oameni atât de entuziaști. La revistă nu există criză - în afară de criza de timp. Nu există certuri - ci doar dezbateri de calitate. Nu există resentimente - ci doar plăcerea de a crea. Nimeni nu e nedreptățit, nimeni nu e uitat - fiecare are o șansă și dreptul la această șansă îi este respectat. Iar talent, slavă Domnului, există printre români, am putut vedea asta din plin, în lunile de când am intrat și eu în echipă. De fapt, suntem o familie: diferiți, dar apropiați, dincolo de granițele geografice.
Faleze de piatra - dar și rețeaua din care s-a născut, Cititor de proză, sunt, de ceva vreme, prietenii mei din fiecare zi și îmi dăruiesc lecturile din fiecare seară. Aș dori să le ofer mai mult timp - dar asta va veni, poate, când sănătatea mamei va fi mai bună.
joi, 27 mai 2010
Lista lui Schindler
In seara asta am urmărit la televizor (pentru a câta oară?) Lista lui Schindler, filmul meu de suflet.
Uneori cred chiar că e o dovadă de masochism faptul că insist să mă uit, de fiecare dată când îl descopăr pe vreun canal de televiziune. Atâta durere... da, dar și speranță, iar ultimele imagini din film - cele cu revenirea evreilor salvați și a urmașilor lor la mormântul lui Schindler de la Ierusalim - mă răscolesc la fel de mult pe cât mă umplu de încredere în viață.
Viața e foarte ciudată, într-adevăr. Dacă, acum vreo trei ani, mi-ar fi spus cineva că am să trec prin experiența de acum n-aș fi crezut. Dacă mi s-ar fi spus că mama va ajunge să se chinuie de durere și să sufere în tăcere, în ceața în care a fost aruncată de acea teribilă boală cu numele de Alzheimer, aș fi reacționat, probabil, violent.
Acum, însă, îmi înghit lacrimile în fiecare seară, pentru ca dimineața să pot fi puternică pentru ea. Și adesea simt că nu pot pe de-a-ntregul. Cine salvează o viață, salvează lumea întreagă spune o vorbă înțeleaptă a poporului evreu - și atunci pe ea de ce nu pot să o salvez? Ce înseamnă restul lumii când știi că nu o poți ajuta tocmai pe cea care ți-a dat viață.
În seara asta m-a vizitat o fostă studentă de la ASE, de la Masterat și m-a găsit cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus că fac tot ce se poate face și că e sigură că mama știe acest lucru. Cum de există atâta înțelepciune și sensibilitate față de suferință la un copil? Da, dacă în țara asta există astfel de suflete avem o șansă de viitor, noi, românii, ca nație.
Nu, nu vreau să vorbesc despre lipsa de direcție ce pare să ne copleșească în aceste vremuri, nici despre politicienii corupți și nici despre politică, în general. Aș fi, oricum, gata să fiu solidară cu suferințele țării mele, dacă acest strigăt de ajutor ar veni de la niște oameni integri. Dar e doar o vorbă în vânt și tot ce pot simți pentru mulți dintre conaționalii mei este mai degrabă dispreț. Pot găsi scuze românilor, pot încerca să-i înțeleg, să găsesc cauzele prăpastiei în care au căzut, dar nu pot accepta minciuna, lenea și lipsa de orizont și de cultură. Ei bine, tocmai am dat definiția României contemporane...
Câți dintre români ar face, acum, ceea ce a făcut Schindler în vreme de război, riscând să fie și el aruncat în lagărele morții? Adică să fie alături de cei în suferință și să lase orgoliile deoparte, în schimbul unei fărâme de suflet? Cum să cer asta tuturor românilor, când cei din familia mea ne-au părăsit când aveam nevoie cel mai mult de prezența lor?!? Nu, nu așteptam să stea la rînd ca să o ridice pe mama din pat - dar măcar un telefon pe săptămână ar fi fost de ajuns...
Oamenii sunt orbi, opaci și indiferenți la suferință.
Am fost și eu așa până nu demult? Poate că da, vorbind strict din punct de vedere practic. Dar indiferentă - niciodată.
În Lista lui Schindler este un pic și viața mea. Și nu știu nimic despre viitor; știu doar că prezentul mă apasă, dar este neprețuit.
Uneori cred chiar că e o dovadă de masochism faptul că insist să mă uit, de fiecare dată când îl descopăr pe vreun canal de televiziune. Atâta durere... da, dar și speranță, iar ultimele imagini din film - cele cu revenirea evreilor salvați și a urmașilor lor la mormântul lui Schindler de la Ierusalim - mă răscolesc la fel de mult pe cât mă umplu de încredere în viață.
Viața e foarte ciudată, într-adevăr. Dacă, acum vreo trei ani, mi-ar fi spus cineva că am să trec prin experiența de acum n-aș fi crezut. Dacă mi s-ar fi spus că mama va ajunge să se chinuie de durere și să sufere în tăcere, în ceața în care a fost aruncată de acea teribilă boală cu numele de Alzheimer, aș fi reacționat, probabil, violent.
Acum, însă, îmi înghit lacrimile în fiecare seară, pentru ca dimineața să pot fi puternică pentru ea. Și adesea simt că nu pot pe de-a-ntregul. Cine salvează o viață, salvează lumea întreagă spune o vorbă înțeleaptă a poporului evreu - și atunci pe ea de ce nu pot să o salvez? Ce înseamnă restul lumii când știi că nu o poți ajuta tocmai pe cea care ți-a dat viață.
În seara asta m-a vizitat o fostă studentă de la ASE, de la Masterat și m-a găsit cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus că fac tot ce se poate face și că e sigură că mama știe acest lucru. Cum de există atâta înțelepciune și sensibilitate față de suferință la un copil? Da, dacă în țara asta există astfel de suflete avem o șansă de viitor, noi, românii, ca nație.
Nu, nu vreau să vorbesc despre lipsa de direcție ce pare să ne copleșească în aceste vremuri, nici despre politicienii corupți și nici despre politică, în general. Aș fi, oricum, gata să fiu solidară cu suferințele țării mele, dacă acest strigăt de ajutor ar veni de la niște oameni integri. Dar e doar o vorbă în vânt și tot ce pot simți pentru mulți dintre conaționalii mei este mai degrabă dispreț. Pot găsi scuze românilor, pot încerca să-i înțeleg, să găsesc cauzele prăpastiei în care au căzut, dar nu pot accepta minciuna, lenea și lipsa de orizont și de cultură. Ei bine, tocmai am dat definiția României contemporane...
Câți dintre români ar face, acum, ceea ce a făcut Schindler în vreme de război, riscând să fie și el aruncat în lagărele morții? Adică să fie alături de cei în suferință și să lase orgoliile deoparte, în schimbul unei fărâme de suflet? Cum să cer asta tuturor românilor, când cei din familia mea ne-au părăsit când aveam nevoie cel mai mult de prezența lor?!? Nu, nu așteptam să stea la rînd ca să o ridice pe mama din pat - dar măcar un telefon pe săptămână ar fi fost de ajuns...
Oamenii sunt orbi, opaci și indiferenți la suferință.
Am fost și eu așa până nu demult? Poate că da, vorbind strict din punct de vedere practic. Dar indiferentă - niciodată.
În Lista lui Schindler este un pic și viața mea. Și nu știu nimic despre viitor; știu doar că prezentul mă apasă, dar este neprețuit.
joi, 6 mai 2010
Din nou aici
... sau, mai bine zis, mi-e dor de blogul meu.
A trecut ceva vreme de cand mi-am facut datoria de blogger cu acte in regula. E greu sa te imparti in prea multe directii si chiar si scrisul are o limita a inspiratiei.
Reteaua Literara continua sa existe in viata mea. Un spatiu de cultura cu oameni interesanti si multa, multa informatie despre literatura si literati romani de pretutindeni. Membrii Retelei sunt deschisi, gata sa-ti devina prieteni si sa-ti impartaseasca gandurile supuse unor dezbateri libere.
Pentru multi, e un fel de dedublare. Viata reala este una, viata de literat alta. Un mod de a-si descoperi resurse necunoscute - si trebuie sa recunosc ca descopar adesea pagini de foarte buna calitate nascute din iubirea pentru literatura.
Uneori sunt atat de obosita dupa trecerea unei zile (din ce in ce mai des, obligatiile de acasa - boala mamei) incat nu mai am forta sa scriu. Dar nu e zi in care sa nu deschid pagina de Retea si sa incerc sa aflu "ce s-a mai intamplat". Si - din fericire - se intampla multe.
In ultima vreme, am reinceput sa scriu de-adevaratelea. Dincolo de pasiunea mea usor frivola (din ultimii ani) pentru eseul angajat in realitate (ce ciudata alaturare, nu? "frivol / angajat" - dar ma cunosc foarte bine si stiu ca este exact asa) - un fel de comoditate creativa, un act quasi-literar in care cuvantul e sfant, dar nu exprima decat atitudine si nu "creeaza" cu adevarat - dincolo de toate astea, deci, incept iar sa ma "arda degetele". Mintea lucreaza, creeaza si apoi uita, asa ca momentul de inspiratie + dorinta nu trebuie pierdut.
Sau poate ca eseistul-comentator era doar o ipostaza de "odihna" dupa prea profunda adancire in scrierea pe teme de specialitate?
A trecut ceva vreme de cand mi-am facut datoria de blogger cu acte in regula. E greu sa te imparti in prea multe directii si chiar si scrisul are o limita a inspiratiei.
Reteaua Literara continua sa existe in viata mea. Un spatiu de cultura cu oameni interesanti si multa, multa informatie despre literatura si literati romani de pretutindeni. Membrii Retelei sunt deschisi, gata sa-ti devina prieteni si sa-ti impartaseasca gandurile supuse unor dezbateri libere.
Pentru multi, e un fel de dedublare. Viata reala este una, viata de literat alta. Un mod de a-si descoperi resurse necunoscute - si trebuie sa recunosc ca descopar adesea pagini de foarte buna calitate nascute din iubirea pentru literatura.
Uneori sunt atat de obosita dupa trecerea unei zile (din ce in ce mai des, obligatiile de acasa - boala mamei) incat nu mai am forta sa scriu. Dar nu e zi in care sa nu deschid pagina de Retea si sa incerc sa aflu "ce s-a mai intamplat". Si - din fericire - se intampla multe.
In ultima vreme, am reinceput sa scriu de-adevaratelea. Dincolo de pasiunea mea usor frivola (din ultimii ani) pentru eseul angajat in realitate (ce ciudata alaturare, nu? "frivol / angajat" - dar ma cunosc foarte bine si stiu ca este exact asa) - un fel de comoditate creativa, un act quasi-literar in care cuvantul e sfant, dar nu exprima decat atitudine si nu "creeaza" cu adevarat - dincolo de toate astea, deci, incept iar sa ma "arda degetele". Mintea lucreaza, creeaza si apoi uita, asa ca momentul de inspiratie + dorinta nu trebuie pierdut.
Sau poate ca eseistul-comentator era doar o ipostaza de "odihna" dupa prea profunda adancire in scrierea pe teme de specialitate?
duminică, 3 ianuarie 2010
Reteaua literara
Sfarsitul de an a venit cu o noua cyber-surpriza. L-am redescoperit pe Adrian Sahleanu ("cel mai vechi SONG-ist"), mai intai in forum-ul SONG de pe yahoo iar apoi intr-o retea de socializare in care cu bucurie m-am inscris si eu.
Initiata de scriitorul Gelu Vlasin, Reteaua Literara are abia un an si ceva, dar a strans multi romani de pretutindeni a caror mare pasiune este cultura - cea romana, in primul rand, dar si integrarea ei in marea cultura a lumii.
Oameni mari si oameni obisnuiti - toti cu aceeasi pasiune pentru frumos. Fiecare avem pagina proprie, putem comunica intre noi, putem primi "cadouri" sau mesaje.
Site-ul mai cuprinde si informatii legate de noi aparitii editoriale, arta, muzica sau concursuri pe teme de cultura.
UN loc unde putem uita ce ne desparte si putem sa ne bucuram de ceea ce ne uneste... pentru romani, as spune ca este un adevarat miracol!
Initiata de scriitorul Gelu Vlasin, Reteaua Literara are abia un an si ceva, dar a strans multi romani de pretutindeni a caror mare pasiune este cultura - cea romana, in primul rand, dar si integrarea ei in marea cultura a lumii.
Oameni mari si oameni obisnuiti - toti cu aceeasi pasiune pentru frumos. Fiecare avem pagina proprie, putem comunica intre noi, putem primi "cadouri" sau mesaje.
Site-ul mai cuprinde si informatii legate de noi aparitii editoriale, arta, muzica sau concursuri pe teme de cultura.
UN loc unde putem uita ce ne desparte si putem sa ne bucuram de ceea ce ne uneste... pentru romani, as spune ca este un adevarat miracol!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)